Editura Polirom prezintă un fragment din volumul Cum să fii dictator. Cultul personalității în secolul XX de Frank Dikötter, recent apărut în traducerea lui Doru Căstăian.
Mussolini avea doar treizeci şi nouă de ani. Era mic de statură, dar lăsa impresia că este mai înalt stând mereu cu spatele drept şi cu pieptul bombat. „Era palid la faţă, părul negru se retrăgea repede deasupra sprâncenelor semeţe, gura îi era largă, trăsăturile nobile, fălcile puternice, iar în centru, ochii mari, negri şi pătrunzători ce păreau că‑i ies din cap.” Dar mai presus de toate, felul de a vorbi şi gesturile teatrale – capul uşor lăsat pe spate, bărbia ridicată semeţ, ochii privind în sus – erau calculate astfel încât să lase impresia unui om puternic şi plin de viaţă. În intimitate era chiar curtenitor şi fermecător. Jurnalistul englez George Slocombe, care l‑a întâlnit în 1922, a observat că se transforma spectaculos în întâlnirile faţă în faţă, când i se relaxau muşchii şi falca tensionată, iar tonul vocii era cordial. Slocombe a remarcat că Mussolini a fost toată viaţa în defensivă. „Odată asumat rolul de agresor, nu mai putea să se descotorosească de neîncrederea aproape instinctivă faţă de străini.”
Toată viaţa a manifestat prudenţă faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de propriii miniştri şi oamenii cu funcţie în partid. Aşa cum a remarcat Ivone Kirkpatrick, un observator fin al Ambasadei Britanice, „era foarte atent să identifice orice posibil rival şi îi privea pe bărbaţi cu suspiciunea unui simplu ţăran”.
Şi existau mulţi adversari de care să se teamă. În vreme ce public lăsa impresia unei conduceri de fier, fascismul nu era defel o mişcare unitară, ci mai degrabă un amestec dezlânat de conducători de trupe. Cu doar un an înainte, Mussolini avusese de înfruntat o răzmeriţă stârnită de câţiva dintre cei mai reputaţi fascişti, printre care Italo Balbo, Roberto Farinacci şi Dino Grandi. Aceştia l‑au acuzat că e prea apropiat de parlamentarii de la Roma. Grandi, un lider fascist din Bologna, cunoscut ca fiind foarte violent, a încercat să îl înlăture pe Mussolini de la putere. Balbo, un tânăr slab cu părul veşnic răvăşit, era un personaj extrem de popular, care a şi rămas un rival periculos în deceniile următoare. Ca răspuns, Mussolini a creat o coaliţie guvernamentală în care nu i‑a inclus pe niciunul dintre liderii fascişti de seamă. În prima sa apariţie în calitate de prim‑ministru, i‑a intimidat pe cei din Camera Deputaţilor, care îi erau ostili, şi i‑a flatat pe cei din Senat, care îi erau favorabili. I‑a asigurat că va respecta Constituţia mai mult decât orice. Uşurată, majoritatea i‑a acordat puteri depline, câţiva vorbitori implorându‑l chiar să impună dictatura.
Mussolini a apărut pentru scurtă vreme şi pe scena internaţională, călătorind la Laussane şi Londra pentru a fi curtat de potenţialii aliaţi. În gara Victoria, el şi anturajul său au avut parte de o primire triumfală, fiind nevoiţi să traverseze „o masă de oameni care strigau, orbiţi de flash‑urile aparatelor de fotografiat”. Învăluit încă în gloria obţinută prin Marşul asupra Romei, a fost numit de presă Cromwell al Italiei, Napoleon italian sau noul Garibaldi în cămaşă neagră. Deşi pe plan internaţional i se crea o imagine din ce în ce mai influentă, avea să mai treacă graniţa Italiei abia după şaisprezece ani.
De‑a lungul întregului secol XX, sute de milioane de oameni au fost nevoiţi să-şi ovaţioneze dictatorii, ajunşi de multe ori la conducere prin strategii axate în mare măsură pe manipulări şi epurări sîngeroase. Dar, pentru a se menţine la putere, aceştia s-au bazat de obicei pe teroare şi cultul personalităţii, un fenomen aberant ce-şi are locul în însăşi inima tiraniei. Cum să fii dictator face o analiză detaliată a cultului personalităţii şi propagandei din jurul unora dintre cei mai mari dictatori ai secolului trecut, de la Hitler şi Stalin la Mao Zedong şi Kim Ir Sen sau Ceauşescu şi Haile Mariam Mengistu. Pe baza unei ample cercetări arhivistice şi a unui studiu aprofundat, Frank Dikötter schiţează un uimitor portret al dictaturii, evidenţiind modul în care aceşti oameni de stat au reuşit să-şi construiască şi să-şi menţină regimurile, creînd impresia că se bucură de sprijinul maselor.
„Cu rigoare academică, Dikötter arată că aceste personaje megalomane continuă să fascineze într-o epocă instabilă din punct de vedere politic.” (Kirkus Reviews)
Frank Dikötter, istoric olandez, este profesor de ştiinţe umaniste la Universitatea din Hong Kong şi senior fellow la Hoover Institution. Înainte de a se muta în Asia, a fost profesor la University of London. A publicat mai multe volume dedicate în special istoriei Chinei, precum Mao’s Great Famine: The History of China’s Most Devastating Catastrophe: 1958-1962 (2010), The Tragedy of Liberation: A History of the Chinese Revolution, 1945-1957 (2013) şi The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976 (2016).
