Florina Ilis – „Pandemia veselă și tristă” (fragment)

– un fragment din volumul de povestiri „Pandemia veselă și tristă” de Florina Ilis, recent publicat în colecția „Fiction LTD”.

În avionul care făcea cursa dintre Bucureşti şi Cluj călătorea Dora, care se întorcea acasă după un an petrecut departe, în Japonia, cu o bursă de studii. Fusese norocoasă, deoarece prinsese probabil ultimul zbor către Europa. Din cauza noului virus se anulaseră aproape toate zborurile comerciale. Lângă ea, pe locul de la culoar, şedea un bărbat care venea din Grecia şi care, aflând că studenta se întorcea din Japonia, începu să‑i pună întrebări, curios. Întrebări legate în special despre noul coronavirus. Dora aflase destul de puţine lucruri despre situaţia din Japonia, iar despre ce se întâmpla în ţară şi în Europa, nimic mai mult decât îi spuseseră părinţii, adică ceva foarte vag. Abia la Bucureşti, în aeroport, realizase că se întorcea într‑o ţară în care se declarase stare de urgenţă, dar nu‑şi închipuia că lucrurile erau atât de grave. La cei douăzeci de ani pe care‑i avea, când n‑ai gustat încă din paharul vieţii, cum se spune, viaţa, bolile sau moartea reprezentau încă nişte idei care se răsfrângeau asupra ei de departe, din paginile bine scrise ale romanelor, tulburând‑o uneori, dar fără s‑o atingă. Profitând de neştiinţa fetei, vecinul de scaun îi povesti, pe tot parcursul zborului până la Cluj, despre situaţia groaznică din Italia, unde virusul curmase atâtea mii de vieţi omeneşti. Recunoscu cu voce scăzută că trăia în Italia, dar o asigură că nu venea din zona cu probleme, fiindcă locuia în sudul ţării, şi că în ultimele două săptămâni se perindase prin Grecia, la sora lui, care se stabilise acolo de mai mulţi ani. Bărbatul, care era de loc din Bistriţa, avea de rezolvat în ţară probleme urgente, legate de o moştenire după moartea părinţilor, altfel n‑ar fi venit acasă, în România, în vremurile astea groaznice de pandemie. Nu ştia însă dacă se va putea întoarce acasă, în Italia.

Pe Dora o cam durea capul după o călătorie atât de lungă, aflându‑se pe drum de mai bine de douăzeci de ore, şi era obosită, dar îl asculta pe bărbat cu zâmbetul pe buze, politicoasă. După un an petrecut în Japonia, totul i se părea dintr‑odată foarte nou, aproape neobişnuit. Din cauza rezervei excesive şi a politeţii japonezilor, uitase că printre însuşirile minunate ale poporului nostru se numărau curiozitatea şi dorinţa de comunicare, căreia, elegant, putea să‑i spună amabilitate sau, mai puţin elegant, gândi fata, lipsă de respect şi indiscreţie – pentru că nu‑i veni altceva în minte. Şi, brusc, din acest punct de vedere, i se făcu dor de Japonia. Bărbatul îi mai povesti despre bătrânii care mureau în spitalele din Italia, despre faptul că în nordul ţării toate magazinele se închiseseră şi că oamenii erau obligaţi să stea în case, izolaţi. Că nu puteau ieşi decât cu declaraţie pe propria răspundere şi numai pentru cumpărături de strictă necesitate. Îi mai spuse că în sudul ţării, unde locuia el, în unele zone din Sicilia, controlul îl preluase mafia, fiindcă acolo mai funcţionau încă legile clanurilor, imposibil de înlăturat. În ceea ce‑l privea, îi mergea binişor, avea o firmă de construcţii din care făceau parte mulţi români, dar se lăudă că îşi câştigase o bună reputaţie printre italieni, pe care, de altfel, nu se sfii să‑i critice teribil. Afirmă că sunt mai răi ca românii. Că sunt gălăgioşi, mincinoşi şi neserioşi. Şi naiba ştie câte i‑a mai zis, deoarece fata îşi cam pierdu răbdarea şi, chiar dacă i‑a dat de înţeles că nu‑l asculta, uitându‑se pe geam, n‑a putut să‑l facă să tacă. Ca s‑o antreneze în discuţie, bărbatul o întrebă cum s‑a rezolvat până la urmă situaţia în China, dacă tot venea de acolo. Atunci Dora îi explică că nu venea din China, ci din Japonia şi trebui să facă un oarecare efort să răspundă, deşi acum o durea capul îngrozitor şi i se părea că ochii i se închid încet, din cauza oboselii.

Plecase de pe aeroportul Haneda cu o zi înainte şi nu izbutise să se odihnească defel timp de treisprezece ore, cât durase zborul de la Tokyo până la Istanbul. Călătorise lângă un japonez care a dormit tot timpul, s‑a trezit doar ca să mănânce, de parcă era programat, apoi a închis ochii ca la comandă şi a continuat să doarmă nemişcat. Îi invidia pe japonezi pentru că erau atât de disciplinaţi. Având loc la geam, ca să nu‑i deranjeze pe cei doi pasageri din stânga ei, încercase să iasă la toaletă doar în timpul servirii mesei, când aceştia nu dormeau. Locul de la culoar fusese ocupat tot de un japonez, dar cei doi conaţionali nu vorbiseră deloc. Cu câtă invidie se gândea acum la comportamentul lor, obligată fiind să‑l asculte pe italianul de Bistriţa vorbind necontenit. Fu tentată să‑i povestească despre cei doi japonezi care tăcuseră timp de treisprezece ore, dar se abţinu politicoasă.

Nu putuse să adoarmă în avion şi din cauza unui fel de rău de mişcare care se manifesta ca o ameţeală ciudată, îşi simţise capul, pe tot parcursul zborului, ca învăluit în ceaţă. La Bucureşti a făcut o escală de câteva ore şi şi‑a mai revenit, dar, în locul ameţelii, se instalase oboseala. Se simţea sfârşită, cum nu mai fusese niciodată. Nu‑şi amintea ca în urmă cu un an, când călătorise pentru prima oară cu avionul, dinspre ţară spre Japonia, să fi trăit asemenea stări.


„Florina Ilis publică, în premieră, un volum de povestiri. Ea pleacă de la pandemie, de la provocarea actualității, cunoscută nouă tuturor, pentru a sonda, în situațiile de viață imaginate și povestite aici (care pot să fie ale fiecăruia dintre noi, tineri și bătrîni, bolnavi și sănătoși, temători și curajoși etc.), nuanțele sufletului omenesc dintotdeauna și de pretutindeni. Florina Ilis face această investigație atît cu arta, cît și cu forța unui mare scriitor, care știe să intre în cotloanele vieții și să le aducă la lumină (expresie).” (Sanda Cordoș)

Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere și Școala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea „Babeș-Bolyai”, unde în prezent este lector dr. la Departamentul de Limbi și literaturi asiatice. A publicat volume de poezie, teatru, eseu și romane, între care Coborîrea de pe cruce (2001; ediția a II-a, 2006) și Chemarea lui Matei (2002; ediția a II-a, 2008). Romanul Cruciada copiilor (2005) a fost distins cu Premiul României literare și al Fundației „Anonimul” Cartea anului 2005, Premiul pentru Proză al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Proză al Radio România Cultural, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, Premiul „Courrier International”, Paris (2010). Acesta a fost tradus în limbile ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză și sîrbă. În 2006 a apărut romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experiența sa japoneză. În 2012 a publicat Viețile paralele (tradus în limba franceză), distins cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Ziarului de Iași, Premiul Radio România Cultural, Premiul Colocviului Romanului Românesc de la Alba Iulia, iar în 2018 a publicat romanul Cartea numerilor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *