Atunci când îşi alătură şi formule estetice dintre cele mai diverse, ori când tratează, recuperează şi restituie adâncurile unei lumi, cărţile de memorialistică intră în rând cu ficţiunea: problematizează, intrigă, frustrează, delectează, amuză, documentează, portretizează, psihologizează etc. Fatalmente, orice decupaj al acelor opere memorialistice reprezentative pentru o epocă, pentru un mediu sau chiar pentru o întreagă literatură, dă seama de propriile interese ale celui care îşi asumă incursiunea cu pricina. Nu mai puţin, ideea respectivului decupaj întâlneşte solide obstacole, izvorâte nu doar din lovinescianul crez că, în materie de comparatism, nu putem trece fraudulos graniţele unor genuri ori al unor experienţe estetice diferite, ci şi dintr-o politică, să-i spunem, a bunului simţ. Tocmai de aceea, anumite precauţii ale acestui „top” întrucâtva insolit s-au impus de la sine: am preferat să las deoparte vârfurile memorialistice ale veacului al XIX-lea ori cele apărute în perioada interbelică şi să-mi concentrez atenţia (şi plăcerea) asupra celor de dată (mai) recentă. Cifrele care însoţesc operele de mai jos trebuie luate cum grano salis, fiind mai degrabă parte a unui joc, precum sunt topurile muzicale de altădată ori competiţiile sportive care creează pasiuni nebănuite. La urma urmei, cum spune şi autorul imediat mai jos amintit, în domeniul spiritualului (teritoriu pe care memorialistica îl explorează cu just interes), ierarhiile trebuie privite cu multă prudenţă.
Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, ed. îngrijită de Raluca Dună, Humanitas, 2016.
Împărţindu-şi dimineţile în „bune” şi „rele”, agăţându-se (şi nu prea) de speranţa în chimioterapie, autorul acestui jurnal tulburător încearcă să ţină piept unui cancer la plămâni, descoperit în „stadiul 4”, bizuindu-se (şi) pe efectul calmant al scrisului, ca pe un aliat credincios. Dincolo de contextul traumatic, paginile traduc obsesii intelectuale din cele mai diverse: de la „efectul” Soljeniţîn în lumea occidentală până la nevoia strategică de a parcurge cu multă prudenţă dosarele Securităţii (ceea ce mi-a adus aminte de contribuţiile lui Gabriel Andreescu pe această temă). Nu mai puţin, reţine atenţia discuţia autorului despre şansele pe care le va mai avea în viitor lectura unor memorii, în ochii unor generaţii din ce în ce mai plictisite şi mai puţin dispuse a se interesa de memorie. Subteranele memoriei ar deveni astfel – şi asta pare să îl doară mai tare decât gândul iminentei sale morţi – un film vechi şi uzat, doar un prilej în plus pentru exhibările obositoare ale anacronismului. Apoi, ce şanse ar avea acest jurnal postum să fie citit, se întreabă el, sau măcar răsfoit, câtă vreme această „simplă adunătură de vechituri, de fotografii îngălbenite” ar putea stârni curiozitatea, cel mult, a acelora care suferă de aceeaşi boală, excluzându-i pe toţi ceilalţi (pp. 286-287). Unul dintre cele mai nespectaculoase (v. şi Radu Petrescu) şi, totodată, tulburătoare jurnale pe care mi-a fost dat să le citesc.
9. Ion Ianoşi, Internaţionala mea: cronica unei vieţi, Polirom, 2012.
Alături de Paul Cornea, Ianoşi face parte din acel pluton fruntaş al intelectualilor de stânga, seduşi de marxism, dar dezamăgiţi (în grade uşor diferite) de maniera în care regimul comunist a dispus punerea în practică a doctrinei. Sigur, spovedania sau autocritica pot deveni un spectacol captivant. Cu Ianoşi la timonă, te întorci în timp şi revii, după fiecare călătorie, cu multiple beneficii: eşti acolo, atunci când plenara C.C. interzice apelativul „domnule”, înlocuindu-l prin „tovarăşe” sau „cetăţene” sau când are loc emigrarea masivă a populaţiei evreieşti din România. Iată şi un punct de vedere controversat, numai bun a aprinde dezbateri fertile în jurul unei idei: „Păturii mele etnice îi lipseau antecedentele pentru a fi împotriva rânduielilor postbelice. Alternativa i se limita între a fi de partea lor ori a emigra” (p. 845).
8. G. M. Cantacuzino, Scrisorile către Simon, prefaţă de Nicolae Florescu, Ed. Simetria, Bucureşti, 2010.
Pretextul epistolar poate deveni o excelentă strategie narativă şi memorialistică. O probează şi volumul acestui arhitect, pictor şi scriitor, încarcerat la Jilava şi Aiud între 1948 şi 1953, eliberat pentru scurtă vreme, iar apoi reîncarcerat în vederea executării unor munci fizice, la limita supravieţuirii, în spaţiul, sinistru pe atunci, al canalului Dunăre – Marea Neagră. Memoriile lui C. nu au putut circula în timpul socialismului dictatorial, asemenea Jurnalului fericirii, cu care au în comun atât rememorarea şi organizarea proustiană a materialului epic, spiritul prin excelenţă citadin, fascinaţia burgheză şi mitteleuropeană a străzii (pentru arhitect, obiectul fascinaţiei este Viena), interesul pentru dezbaterea filosofică etc. De reţinut şi această cugetare amară şi „pandemică”, avant la lettre: „Se zice adesea că o mare durere şi un mare doliu suferit în comun leagă şi mai mult două fiinţe. Nu sunt chiar aşa de sigur de această afirmaţie. Mi-e teamă că adesea marile dureri izolează. De ce? Poate că acţiunea lor asupra memoriei e şi ea ucigătoare. Cu fiecare fiinţă care moare, începem şi noi a muri” (p. 142).
7. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – cum a fost, Polirom, 2013.
Înainte ca fiziologia să se răzvrătească, scrie Paul Cornea în prefaţa cărţii, merită ca aceste convorbiri, înţelese mai degrabă ca un „interviu aprofundat”, să aibă loc. Rezultatul este spectaculos: de la una dintre cele mai fine evocări ale lui Mihail Sebastian la rememorarea etapei romantice de „utecism ilegal”, de la o meditaţie comprehensivă asupra condiţiei evreităţii şi asupra posibilei fuziuni a ei cu românitatea, la chestiunea disidenţei şi a controversatei rezistenţe prin cultură şi la clarificarea motivelor aderării şi abandonarea definitivă a comunismului (cel puţin pe scena interioară a subiectului), traseele sunt dintre cele mai interesante.
6. Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Cartea Românească, 2015.
Apariţie camusiană, profesorul N. este unul dintre cei mai carismatici intelectuali umanişti de la noi. Păcătuieşte însă prin discreţie (îndeosebi publicistică). Jurnalul de faţă este, în egală măsură, o rememorare şi o reevaluare a scrisului anterior. Graniţa postdecembristă a celor două scriituri este marcată în text prin secvenţele invariabil intitulate „Compleo fossam”. Radicalitatea acestui autodenunţ atrage anumite delicii în urma lecturii. Tânărul N. este deconstruit şi demascat cu savoare de către cugetătorul amar, sceptic, dar nu şi insensibil. Portretul tatălui („omul acesta care nu făcuse nimic, dar chiar nimic în viaţă, fără să ia în calcul binele meu”) sau descrierile dimineţilor halucinante din blocurile comuniste, cu „scrâşnetul robinetelor ce se deschid, aproape simultan, la toate etajele”, sunt memorabile. Reţin atenţia, pe un alt versant, şi consideraţiile lucide ale istoricului literar, cu privire la discursul aluziv-subversiv, la valoarea detectivistică a lecturii, la obsedanta temă a rezistenţei prin cultură etc.
5. Eugen Barbu, Jurnal (în Opere, vol. II, ediţie de Mihai Ungheanu, prefaţă de Eugen Simion, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).
Dacă am lăsa la o parte dimensiunea etică, şi l-am judeca pe E. B. strict ca scriitor, poate că am avea o revelaţie. Fireşte, există, pe undeva, şi acel fir al orgoliului morbid, tipic unei personalităţi care se manifestă excesiv, care poate corupe ori parazita suflul moral al textului. Dacă ne-am concentra doar asupra lui, ar rezulta, însă, o lectură fatalmente în oglindă, una nefericită şi contraproductivă, în care i-am răspunde autorului comentat cu aceeaşi monedă. Or, după cum ne avertizează şi memorialistul: „Generaţia noastră are gustul macabrului” (p. 1426). Nu are rost să ne minţim: verdictul est-etic al Monicăi Lovinescu dă rar greş, dar este, totuşi, ca orice sistem interpretativ, supus greşelii, iar infirmitatea morală a lui E. B. nu poate eluda cu totul meritele prozatorului ori ale memorialistului. Jurnalul de faţă oferă câteva insight-uri extrem de necesare în înţelegerea unuia dintre cei mai controversaţi scriitori români.
4. Amelia Pavel, Un martor în plus, Ed. Universalia, Bucureşti, 1997.
Probabil surpriza acestei selecţii vine prin acest volum foarte puţin cunoscut – şi dificil de procurat – aparţinând cercetătoarei care s-a remarcat la noi mai degrabă prin lucrări erudite de istoria artei. Atu-urile cărţii provin atât din descrierile foarte valoroase ale mediilor avangardiste de altădată, ale influenţelor culturale predominante în cercurile burgheze, interbelice (universul vienez al adolescenţei, de pildă, constituie o pasiune comună cu mai sus-pomenitul G. M. Cantacuzino), dar şi ale ciocnirilor dureroase dintre mentalitatea burgheză şi tăvălugul comunist. Trimiterea conştiincioasă de fotografii din vacanţe, scrie mai departe A. P., este, în fapt, o rămăşiţă a lumii interbelice, distingând între noţiunea burgheză de „vacanţă” şi aceea de „concediu”, impusă ulterior. Atât la noi, cât şi în Occident, avertizează A. P., marile fisuri politice vor fi (doar) postbelice, iar avangardiştii noştri şi teribilismul lor jucat, „revăzuţi azi de la distanţă”, capătă fizionomii inocente. Ulterior, în Estul postbelic s-au impus anxietatea şi spaima de a fi urmărit, „dispreţul pentru detalii” şi fenomenul traumatic al „timpului bulversat” (pp. 103-107).
3. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, ediţie revăzută şi adăugită, Humanitas, 1991.
Alături de memoriile lui Mihail Sebastian, mi se pare jurnalul cu cel mai mare impact în literatura română recentă. S-a scris enorm în marginea lui şi a Epistolarului editat ulterior, a devenit repede prilej de polemici şi combustibil ideologic. Concurenţa acerbă în a-l defini pe Noica, cum spune undeva Katherine Verdery, a devenit, totodată, prin forţa, pasionalitatea şi ingeniozitatea argumentelor, un veritabil spectacol estetic. De fiecare dată când am recitit Jurnalul, am făcut-o într-o stare de încordare crescândă. Nu am putut digera, nici până astăzi, de pildă, tratarea superficială a cazului Vulcănescu, martir în închisoarea de la Aiud, beştelit pentru faptul că nu a preferat să stea deoparte şi „să-şi scrie opera”. Îmi venea să strig, deopotrivă cu Ionesco şi gândindu-mă şi la Maximilien Kolbe: nu, nu, nu, nici vorbă, a avut parte de cea mai frumoasă moarte de care poate avea parte un muritor. Pe de altă parte, strategia creării „fenomenului” Noica, în oribilii ani ’80, denotă resorturi şi o inteligenţă care provoacă admiraţie. Pe scurt, reţeta acestui Jurnal, sprijinită şi pe geografia de contraste a Epistolarului, incită, provoacă şi funcţionează în continuare.
2. Mihail Sebastian, Jurnal: 1935-1944, ediţie de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Humanitas, 1996.
Evenimentul editorial şi cultural care marchează întreruperea dominaţiei lipsite de nuanţe a moştenirii culturale interbelice îl reprezintă publicarea, în 1996, a Jurnalului lui Sebastian. Prin fineţea intuiţiilor şi prin calitatea scriiturii, memoriile sale pătrund, adesea cu uşurinţă, dincolo de coaja groasă a lucrurilor. Mărturia şi suferinţele lui S. impun respectul cuvenit, iar autenticitatea decupajelor este incontestabilă. Totuşi, aş fi nesincer dacă nu aş adăuga aici şi credinţa personală că S. suferă şi de un simptom al lamentaţiilor prelungite (inclusiv în plan erotic!), că are, cu alte cuvinte, şi un dar de a-şi face viaţa grea cu mâna lui, o atitudine deviantă pe care aş numi-o „a veşnicei amânări”. Dimensiunea de document, incontestabilă, m-a interesat însă mai puţin. Recitit, Jurnalul lui S. îmi vorbeşte, astăzi, mai degrabă despre scenariile amare ale falselor prietenii şi despre fenomenul de fake news, avant la lettre.
1. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgil Ciomoş, Dacia, 1991 (ediţia Polirom, seria Opere: 2008, îngrijită de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş, cu un „dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu).
Jurnalul lui Steinhardt este nu doar un document autentic al rezistenţei anticomuniste şi un produs al literaturii de sertar destinat, în acest sens, să umple un gol, ci şi un roman al detenţiei, care cucereşte prin scriitura barocă, prin farmecul unei limbi formate la întretăierea dintre nou şi vechi, dintre registrul reverenţios şi cel argotic, prin vocea care şi-a însuşit temeinic lecţiile lui Proust şi ale lui Mateiu Caragiale, prin galeria de portrete vii şi, nu mai puţin, prin convingătoarele descrieri statice. Într-o anchetă recent dată publicităţii cu ocazia Centenarului, realizată de o manieră deziderativ canonică şi la care au participat treizeci de critici literari şi de scriitori români, Jurnalul fericirii este singura carte care figurează atât în lista „canonică” a celor mai bune cărţi de proză românească, cât şi în cea a cărţilor de „critică, istorie literară şi eseistică”. Ceea ce constituie un fapt fericit pentru posteritatea autorului, dar şi unul bizar ori derutant la nivel genologic, prin indecizia ancadramentelor, simptom explicabil ori prin criterii de legitimare ideologică, ori prin caracterul realmente unic al operei supuse atenţiei. Cred că sunt suficiente, însă, ancadramentele mai sus menţionate: a înghesui aici, în ordinea relevanţei pentru o operă cu un statut aparte, şi categoria eseisticii mi se pare o decizie uşor deplasată, în sensul riscului depersonalizării acestei scrieri memorialistice şi al descompunerii ei în zeci şi sute de particule. Acest proces decis, în cele din urmă, şi de principiul ostentativ şi frivol al lui everything goes dăunează unei percepţii unitare, la nivel compoziţional, a Jurnalului fericirii, pe care autorul, silit a-l rescrie din memorie, a căutat, totuşi, să i-o imprime.
***
Nu am dorit aici să insist asupra memorialisticii de detenţie, un segment extrem de generos al literaturii postdecembriste, din raţiuni care ţin de spaţiu. În altă ordine de idei, o discuţie aparte ar fi meritat şi jurnalele unor Radu Petrescu, I.D. Sîrbu sau Mircea Zaciu, Viaţa unui om singur de Adrian Marino, Jurnal. Ultimele caiete de Doina Cornea şi altele. Poate, însă, cu altă ocazie.
(textul reprezintă versiunea in extenso, iniţială a articolului adaptat şi prescurtat, apărut în revista Dilema Veche, nr. 847, 2-8 iulie 2020, în cadrul dosarului „Cum ne amintim ce-am trăit”, coordonat de Ana Maria Sandu)
