Tata s‑a născut în Palatul de Iarnă, în 1897. A fost singurul dintre copiii Kseniei și ai lui Sandro întâmpinat la venirea pe lume cu douăzeci și una de salve de tun. Gestul era neobișnuit – salvele de tun însemnau o onoare de care trebuia să se bucure în exclusivitate fiul și moștenitorul țarului –, dar fusese îndeplinit spre a‑i face pe plac împărătesei, mama Kseniei. Aceasta își exprimase dorința ca nepotul său cel mai mare să primească toată cinstirea cuvenită unui mare duce. (…) Tata s‑a născut pe 25 ianuarie – 25 ianuarie al nostru –, după calendarul vechi, iulian, adică într‑o zi diferită de cea după stilul nou, gregorian, într‑o cameră din aripa unde se aflau apartamentele private, întrucât Ksenia intrase brusc în chinurile facerii. Camera avea un plafon de formă octogonală și îi servea lui Nicolae II drept salon de muzică. Astăzi este deschisă uneori publicului, cu ocazia expozițiilor speciale găzduite acolo. Ferestrele camerei aveau câte două rânduri de sticlă, ca un model timpuriu de geamuri duble. Așa că bunicul meu, Sandro, a scris data, ora nașterii și numele copilului în partea din interior a ferestrei.
Între douăzeci și treizeci de ani, Ksenia a avut șapte fii – deloc rău. Apoi, după nașterea ultimului lor copil, Sandro a cam început să calce strâmb, iar Ksenia și‑a luat un amant. Amândoi au căzut de acord să aibă o formă liberă de căsătorie. Unii aristocrați procedau astfel după ce li se nășteau copiii. De fapt, înainte de revoluție, atât Sandro, cât și Ksenia fuseseră mai multă vreme implicați într‑o relație amoroasă cu un alt cuplu căsătorit. Conduceau deseori prin sudul Franței, într‑o mașină decapotabilă, Sandro și amanta stând în față, iar în spate, soțul acesteia și Ksenia.
Nu era nici o problemă că Ksenia avea un amant. Problema era că bărbatul acela fusese băgat la pușcărie pentru fraudă. Omul era dubios. În zilele noastre, nimeni n‑ar lua în seamă așa ceva; oamenii intră și ies întruna de la închisoare. Pe atunci era altfel. Nu se făcea să ai un amant recidivist!
Tata și frații lui au purtat, până la aproape trei ani, rochițe. În fotografii, cu greu pot fi deosebiți de fete. Din nou, o expresie a mentalității aristocraților: băiețeii și fetițele erau îmbrăcați la fel.
După primii ani de răsfăț ai copilăriei, când în odaia rezervată lor fuseseră îngrijiți de o doică englezoaică, băieții au fost îmbrăcați în costume de marinar, iar regimul de viață a devenit puțin mai sever. Mă rog, au avut o perioadă mai grea până când, în cele din urmă, au ajuns să meargă la culcare într‑un dormitor friguros. Au trecut de la o extremă la alta, astfel încât să fie suficient de căliți ca să se alăture unui regiment sau să intre în marina militară. Așa se făceau lucrurile. Nici la școală nu a mers tata, ci a fost educat la palat de preceptori.
Era cam de‑o vârstă cu verii săi, și se jucau cu toții împreună. S‑a scris mult despre Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Aleksei, care, fiind uciși, s‑au transformat din acel moment în martiri. Tati ne‑a povestit însă că erau niște copii absolut normali, ca toţi ceilalţi, doar că aveau întâmplător drept tata un țar.
Se întreceau la fugă cu tata și frații lui, pe holurile largi ale Palatului de Iarnă, organizau curse de biciclete și de ponei, se dădeau cu rolele, se cățărau în copaci și se jucau la fel cum se joacă toți verii între ei. Pariez că fetele exersau sărutul cu verii lor de sex masculin, căci așa făceau tinerii pe atunci. Erau niște copii fericiți, cu nimic ieșiți din comun, doar că, desigur, supravegheați și păziți, cum sunt păziți astăzi prințul George și prințesa Charlotte, de ofițeri din
Garda Regală (în Rusia, cazacii răspundeau de protecția familiei imperiale). Una dintre numeroasele lor probleme era că aveau o mamă cu sănătatea fragilă, care își domina
copiii prin intermediul bolii ei. Când nu‑i avea sub ochi, ei se comportau perfect normal. Țarina însă a început să se retragă din societate și deseori își folosea boala ca să‑și împiedice copiii să facă lucrurile pe care le voiau.
Mulți, mulți ani mai târziu, și eu am fost crescută în mod asemănător de mama care, în discuțiile din casă, găsea întotdeauna scuza că avea probleme cu inima. După care spunea că vrea să se întindă în pat. Așa credea ea că va ține totul sub control. Era totuși o femeie minunată, pe care prietenii mei o adorau. Voiau să vină la noi cât mai des, ca să stea de vorbă cu „tușica Nadine“, doar că mama putea fi o persoană foarte dificilă.
Țarina, așadar, era obsedată să controleze oamenii, fără nici o îndoială. Îl controla până și pe Nicolae. Dintr‑un motiv necunoscut, în dinastia Romanov bărbații s‑au căsătorit mai ales cu femei cu un caracter foarte puternic, dornice să țină totul sub control. Iar bărbaților le făcea plăcere să fie dominați. Dumnezeu știe de ce! Este una dintre ciudățenii. Nicolae era un bărbat minunat, pe care tati îl adora. Fiind cel mai mare dintre nepoți, țarul îl lua cu el de obicei, să
asiste la manevrele militare, iar tati se pare că purta flamura regimentului.
Când a izbucnit Primul Război Mondial, tata era înrolat în gărzile de cavalerie. Era o tradiție ca băieții Romanovilor, odată ajunși la o anumită vârstă, să fie trimiși la o curtezană, nu la o prostituată oarecare, ca să învețe cum se face dragoste. Să faci dragoste era considerat un talent, o artă. Ceva asemănător cu pictura sau muzica, și nu trebuia făcut de mântuială. De aceea, când le sosea timpul, erau trimiși la curtezana palatului – dar tata a refuzat să se ducă, deoarece o iubea pe Elsa, care urma să devină prima lui soție, plus că era genul de bărbat fidel.
Tati o întâlnise când el avea aproape optsprezece ani, sau chiar mai înainte. Fiica unui italian din familia Sasso‑Ruffo și a unei rusoaice din familia Meșcerski, Elsa avea cu zece ani mai mult decât tata. Problema era că se măritase cu comandantul tatei, căruia deja îi născuse doi copii. Totul se petrecea însă cu mult înainte de apariția telefoanelor mobile, așa că probabil se întâlneau doar când tati primea liber de la manevrele militare. Idila dura de ceva vreme, dar totul fusese trecut sub tăcere. Între timp, tata a ajuns locotenent în gărzile de cavalerie. Nu se înfățișa însă în uniformă alba de ofițer, fiindcă simțiseră că se pregătea ceva. Șase luni mai târziu a izbucnit revoluția.
Alteța Sa Prințesa Olga Romanoff și Coryne Hall
Amintirile unei prințese rebele
din familia ROMANOV
„O carte captivantă.“ – Johannes Sunday Times
„Memoriile prințesei Olga Romanoff sunt o lectură extraordinară… O carte foarte antrenantă, care ne oferă o mulțime de surprize.“ – Mayfair Times
Traducere și note de Cristina Balinte
Colecția Memorii/Jurnale
Humanitas, 2020
Credit foto: HH Princess Olga Romanoff.
