Primele amintiri

Mi-aduc aminte o masă mică, rotundă, cu luciu cafeniu, la care stăteam împreunã cu pãrinţii. Pe masă, tata ridicase un turnuleţ de monede ieftine, iar apoi scoţându-şi verigheta din deget, a început s-o învârtească astfel încât, mişcându-se iute, inelul sã închipuie o sferă rotitoare. În cameră se făcuse noapte, lămpile nu erau încă aprinse, iar pe fereastra deschisă intra lumina lunii. M-am dus la geam şi mi-am ridicat mâinile în aer chemând-o. Luna a fost cea dintâi jucărie pe care mi-am dorit-o.
Apoi au venit poveştile – jucãriile fãcute din cuvinte. Basmul meu favorit era “Prinţesa cu bobul de mazăre”. Tata era prinţesa, venită într-o noapte la castel, să ceară găzduire. Eu eram prinţul care o primea şi care, la sfatul împãrãtesei, îi punea un bob de mazăre sub saltea, ca să vadă dacă necunoscuta era cu adevărat de rang înalt, cum spusese. Mă prăpădeam de râs când tata se aşeza pe pat şi sărea apoi ca ars, simţind, chipurile, bobul de mazăre. Tot el era “frumoasa din pădurea adormită”, iar eu eram prinţul care îl sărutam pe obraz să se trezească.
Tata începuse sã inventeze poveşti anume pentru mine, poveşti despre o familie de iepuri sălbatici, la care mergea în vizitã, din când în când. Lua tramvaiul până la capătul oraşului, unde, spunea el, un birjar şi fiicele lui adoptive, două mânze, aşteptau să-l ducă până în câmp şi acolo îl lăsau la intrarea în vizuina iepurilor. Ori de câte ori tata lua birja, mânzele purtau pălării noi şi erau îmbrăcate după ultima modă. Apoi, de îndată ce musafirul intra în vizuină, iepuroaica-mamă punea masa iar iepurele-tată deschidea o sticlă de şampanie pentru sărbătorirea evenimentului. Fiica lor sărea în jurul tatãlui meu, punându-i întrebări despre mine. Profitând de venirea lui, mai apăreau doi musafiri: o doamnă hârcioagă, mai în vârstă şi un gândac vesel, un pierde vară, mirosind cumplit a gunoiul în care îşi făcea veacul.
Aveam vreo şase ani, când tata a început sã îmi încheie serile, înainte de culcare, cu ora confidenţelor. În acel rãstimp, el mã îndemna sã îmi aduc aminte de toate cele de peste zi, trãite sau fãcute, sã vãd dacã ziua mea fusese câştigatã sau pierdutã. Ce însemna acest lucru? Fiecare zi, spunea tata, ar trebui închinatã lui Domnului printr-un mic dar. Zilele care treceau în mod egoist erau zile în care mã iroseam, dar cele în care vegheam, ca sã pot aduce bunãtate şi luminã celor din jur aveau sã îmi sporeascã bucuria.
Într-o vacanţă de vară la Miercurea-Ciuc, locul unde bunica mea paternã era în domiciliu forţat, mă plimbam cu tata într-o poiană. Era pe înserate şi în acel luminiş, pândit de umbre, l-am rugat să-i aşteptăm pe Albă ca Zăpada şi pe cei 7 pitici să vină. Tata a zâmbit şi am mai rămas acolo câteva clipe, dar cum se lãsa întunericul, ne-am temut cã la întoarcere nu vom mai nimeri drumul înapoi. L-am luat de mână şi am plecat, părăsind poiana înfiorată de farmec. După ce am ieşit din pădure, ne-am întâlnit pe cale cu o bătrână încovoiată sub povara unei mari legături de vreascuri, pe care o ducea acasă. Tata a oprit-o, i-a luat din spinare greutatea şi i-a cărat-o până acasă. Ţăranca îl urma sfioasă, mută de uimire şi de recunoştiintă. Atunci mi-am dat seama ce voia el să spună când îmi vorbea despre cum ar trebui câştigată o zi prin bunătate.
Am mai păstrat din acel ţinut un moment de care nu mă voi despărţi niciodatã. Mergeam în înserare cu tata, de-a lungul unei păduri şi priveam vrăjită răsăritul lunii. Atunci el a început să-mi recite din Eminescu: peste vârfuri trece luna/ codru-şi bate frunza lin/ printre ramuri de arini/ melancolic cornul sună/ mai departe, mai departe/ mai încet, tot mai încet/ sufletu-mi nemângâiet/ îndulcind cu-un dor de moarte. În acele cuvinte, venind de peste timp, cu vocea lui, îmi pare că îmi regăsesc dintr-o dată toată viaţa…

Un comentariu

  1. Carrosio Ana Maria says:

    Superbe amintiri. O copilarie plina de povesti si de imaginație. Imi place că vă implicați activ în căutarea personajelor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *