Primăvara doliului este o primăvară a melancoliei. În această primăvară în care înaintez, tovărăşia spiritelor înalţă între mine şi ceilalţi zidul impenetrabil al nostalgiei. Viaţa se cuprinde în fragmentele muzicale de amintirii pe care visul le împinge spre mine, la fel cum valurile duc spre ţărm urmele clipelor marine care au fost şi nu vor mai fi niciodată.
Primăvara doliului este o primăvară a melancoliei în care învăţ să trăiesc în marginea singurătăţii pe care doar sosirea duhurilor o mai îmblânzeşte. Este anotimpul căutărilor care mă face să revin acolo unde totul a început. Nu spre fotografii, ( atât de puţine), ci spre materia memoriei, hrănite din durerea despărţirii.
Primăvara doliului este o primăvară a melancoliei , cea în care moartea se schimbă înspre tonurile argintate ale imaginilor pe care le surprind în lungile mele plimbări . Este un ton în care încape întreaga dezolare a pustiului, dar şi promisiunea revederii, înscrisă în ziduri şi în cerul de noapte. Este tonul care aduce împreună pe cei care se află de o parte şi de alta a liniei vieţii: domeniul spre care îmi îndrept privirea, prin camera de fotografiat, este domeniul în marginile căruia timpul omenesc, timpul trecător, timpul ireversibil, nu mai fiinţează, înlocuit fiind de durata iubirii ce nu cunoaşte sfârşit. Şi dacă infernul este întinderea subterană în care suntem captivi, condamnaţi să aşteptăm trenurile noastre de metrou, fetide şi aspre, paradisul este claritatea peisajului ce oglindeşte zâmbetul mamei, despovărat de lestul terestru al finitudinii.
Primăvara doliului este o primăvară a melancoliei: muzicală şi sinestezică, polifonică şi duioasă, îndepărtată de cei din jurul meu şi accesibilă doar celui care primeşte durerea ca pe cheia cu care deschide poarta dând spre lumea de dincolo. Este primăvara discretă, care alege nu explozia carnală şi dionisiacă, ci dezvelirea treptată de muguri, asemenea unei incantaţii nocturne, este primăvara ce dăruieşte duhurilor odihna parfumată a dorului,este primăvara în care visele te înconjoară, cu coregrafia lor eterică, delicate.
Primăvara doliului este o primăvare a melancoliei, una în care se împletesc toate primăverile de dinaintea ei. Este ca şi cum corpul de spirit al mamei s-ar desface în mii şi miii de particule înmiresmate, în mii şi mii de petale muzicale, impregnând acest univers sterp în care sunt , încă, prizonier, cu tandreţea nemăsurată şi dureroasă a dragostei de dincolo de moarte. Plânsul soseşte, în noapte, pregătind pe cel îndurerat şi singur pentru îmbrăţişarea himerică din vis: iar acele clipe răscumpără golul în care zilele se adâncesc, una după alta, ca un şir orb şi gol.
Primăvara doliului este cea pe care o întâmpin în acest jurnal al despărţirii : sunt una cu mama, sunt una cu cei de dinaintea mea, sunt una cu dragostea ce nu încetează să pulseze, unic sor ce poate alunga absurdul şi închipui lumina sensului eliberator, sunt una cu trecutul care se revarsă şi mă înconjoară, sunt una cu desenul marin al dorului şi cu mişcarea tomnatecă a grădinii pe care am iubit-o, sunt una cu acest flux şi reflux al dorului, aşteptând reunirea ce va închide timpul în cutia muzicală a revederii noastre.
