Creația științifică, act de cultură la Lucian Blaga

Volumul „Știință și creațieˮ (  Humanitas, 1996 ), apărut în deschiderea „Trilogiei valorilorˮ, susține teza similitudinii între valorile științei și culturii, prin prisma dependenței comune la coordonatele stilului. Demersul blagian dezvăluie o fină rețea  de analogii care se țes între producțiile culturale și cele științifice și alcătuiește, în pasul argumentației, un tablou original al istoriei ideilor. Conceput pe structură de rezistență germană ( Spengler, Goethe, Freud, Kant ), sistemul filosofic anticipat aici lasă în urmă linia unui melos  lingvistic ondulatoriu, el însuși o probă a virtuozității stilistice.

În percepția autorului, tendințele stilului încep să se întrezărească încă din zorii grecești ; în domeniul științei, ele transpar din imaginea simbolică a sferei – „năzuință spre formele idealeˮ ( Thales, Pitagora, Ființa parmenidiană ), din matematismul calitativ – pentru oamenii din vechime, numărul se află în relație cu spațiul, cu configurația și cu volumul ( Pitagora ). Spiritul antic pare să evite, pe cât posibil, „dezmărginitulˮ și „golulˮ, pericolul Dez-ordinii camuflat în Devenirea heraclitică – în favoarea „plinurilorˮ,„volumelorˮ ( Parmenide ) și a certitudinii Kosmosului neclintit. Curentul cunoașterii, care împletește, deocamdată, gândirea științifică cu cea speculativă, se desparte, mai târziu, pe două brațe : configurativ- matematic, platonic, respectiv aristotelic, biologist.

Ajuns în perioada Renașterii, Blaga se oprește asupra activității lui Leonardo, unul dintre artiștii care au înțeles prețul și utilitatea aplicațiilor mecanicii ; la scurt timp, Galilei avea să descopere principiul inerției, să plămădească din mecanica „nouăˮ nucleul științei moderne și să creeze acces pentru Descartes și Newton. Din efervescența și excesul barocului, cercetătorul român sintetizează categoria „învoltuluiˮ, pe care o asociază monadologiei leibniziene și o folosește ca pildă : indiferentă naturii sale savante sau artistice, observă Blaga, compoziția poartă amprenta autorului, și transmite, prin ea, bătaia de inimă a timpului. Secolul „insurecțieiˮ romantice aduce ardoarea creației, emanciparea imaginarului ( geometria neeuclidiană, Meyer, Dalton ) ; către 1850, impresionismul francez intersectează percepției științei : pentru Ernst Mach materia atomică se grupează în complexe instabile de senzații, iar Bergson diluează viața mentală în „nuanțe sufleteștiˮ. În jurul lui 1900, impactul relativității fizice și al teoriei cuantelor inversează acele autorității ; străvechiul obiect de investigație și de cult estetic, Natura, suportă reducția la statutul de creație matematică, căreia savanții se străduiesc să îi „impunăˮ  legi ( Einstein ), iar cubiștii, să îi distileze esențele geometriei.

Din pragul contemporaneității, Blaga se întoarce și își privește, cu atenție, creația. Pentru el, categoriile stilistice ( abisale ) constituie „vectorii unei intenționalități a inconștientului de a opera și de a se împlini în realˮ, „frânele transcendenteˮ prin care Marele Anonim menține „echilibrul cosmicˮ. De-a lungul secolelor, știința pare a fi fost „călăuzită, dar nu determinată de categoriile de stilˮ ; cu toate că focalizează atenția și condiționează, inconștient, descripția teoretică, categoriile stilistice intervin numai parțial în procesele explicative. Observarea fenomenelor depinde, spre exemplu, de elemente stilistice antecedente – iar aici ar trebui invitat în discuție conceptul „ajustării stilisticeˮ, care privește „adaptareaˮ ideilor la mentalități și la stiluri noi. Cu ocazia tratării caracterului subiectiv / obiectiv al categoriilor, filosoful român mai face un pas către kantianism ; în opinia lui, spiritul uman posedă două garnituri categoriale : una care îi organizează materialul receptat senzorial, iar a doua, originată în inconștient, care îi modelează reprezentările speculative. Dificultățile întâmpinate de teoreticieni în explicarea realului provin dintr-o eroare de abordare, consideră Blaga, din „înclinația lor excesivă către reducerea cunoașterii la un tip unicˮ ; în realitate, ar trebui să deosebim o cunoaștere  de tip paradisiac ( creatoare conceptual  ), de cunoașterea luciferică ( prin care se aprofundează specificul „misteriosˮ al obiectului ). Am putea spune că Blaga problematizează aici într-un dublu sens : inițial,  își îmbracă obiectul / fenomenul în aura misterului, pentru ca, ulterior, să îi contureze sfera  necunoscută ( „cripticulˮ ) și să-i  încerce „de-camuflareaˮ.

Teza blagiană – regăsită, de altfel, și în lucrarea postumă „Experimentul și spiritul matematicˮ ( 1969 ) – este aceea că teoriile științifice cuprind, în culise, vaste șesuri de manifestare ale mentalităților de grup și rădăcinile lor inconștiente. În mijlocul sistemului său domnește Misterul, care poate fi admirat și studiat, în splendoarea fațetelor sale, dar nu cunoscut, tot astfel precum facultatea lucidității, care îl concepe. Deși acționează contradictoriu, ca stimul și cenzor al cunoașterii, Misterul ne definește și ne influențează cogniția, în rotația noastră existențială : individul uman nu ființează doar „pentru autoconservareˮ, cât, primordial, „pentru revelareaˮ necunoscutului. „Știință și creațieˮ reprezintă una dintre etapele importante ale călătoriei lui Lucian Blaga pe colinele sensului și o construcție în care, dacă ar fi să îi urmăm pilda, i-am putea recunoaște,„matricea stilisticăˮ a veacului său.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *