Se spune că toposul în care ne naștem, spiritul locului, ne amprentează puternic biografia. În cazul severineanului Sorin Delaskela (sub numele său real Sorin Vidan), Schela Cladovei s-a dovedit un patronim de bun augur care i-a servit ca sursă de inspirație atunci când a decis ca identitatea sa de prozator să-i conțină vocația de constructor, de ,,schelor”. Între multele cărți ,,înălțate” de Sorin Delaskela, Destrămare, cea mai recentă dintre ele, se înscrie în aceeași linie a discreției cu care ne-a obișnuit scriitorul în cauză, pentru care atitudinea în fața vieții îmbracă formele unui optimism rezervat, străin de răbufnirile vitaliste și de ieșirile zgomotoase la rampă. Scepticismul lui Sorin Delaskela e o consecință a unui stil de viață bine temperat, în care iluziile și autoamăgirile nu-și au locul și nici rostul. Spirit lucid, consemnatar fidel a unei existențe personale care nu-i oferă (prea multe) motive să fie volubil, degajat și expansiv, Delaskela pune miza și reflectoarele pe lucrurile fruste, grave, pe aspectul selenar în jurul căruia gravitează acel a fi opac la festivisme, fieste și explozii de elan dionisiac. Un prim gând după lecturarea atentă a volumului Destrămare îndreptățește conexiunile cu stilul narativ al lui Adrian Schiop, așa cum se regăsește el în Soldații. Poveste din Ferentari.
Sorin Delaskela își construiește cartea în jurul unui subiect care-i permite jocului interpretativ să acopere o vastă plajă de posibilități, de la cele filosofice, trecând prin psihologia personajelor, la cele structural-arhitectural-narative, Destrămare fiind un termen generos sub aspect hermeneutic. Cele treisprezece proze care compun volumul (Lucrurile ritmice, That Old Feeling, Bărbatul destrămat, Lucruri imponderabile, Infidelitate, Plaja pustie, Animalul obscur, Straturi polimerice, Patruzecișicinci, Budapesta, Pragul lactat, Narcotic, Inimile noastre prăpădite), situate sub auspiciile numărului norocos, se înlănțuiesc legic și logic prin elementul-liant care le pune laolaltă, personajul narator Filip Max(imilian) M., alter ego-ul scriitorului, ce-și povestește viața cadru cu cadru, fapt ce nu împiedică lecturarea separată, scoasă din (con)text, a fiecărei proze în parte.
Acțiunea propriu-zisă se desfășoară în orașul Es., urbe cu o identitate precară, incertă, ,,destrămată”. Personajul narator, într-o zi de duminică, zi a relaxării și a tihnei pentru cei mai mulți, practică un fel de jogging de plăcere (care se dovedește a fi însă o fugă simbolică de sine), pe un stadion C.F.R. părăsit, topos în ruină, bolnav, cândva arenă însuflețită a sporturilor în aer liber, în special a fotbalului (ce ocupă un loc important în relatări). E un refugiu departe de ochii curioși și indiscreți ai mulțimii, cei câțiva alergători de ocazie, amatori prin definiție, fiind tot atâtea personaje anonime care nu-i perturbă defel reveriile lui Maximilian, nume cu profunde rezonanțe auguste. În comparație cu zilele frenetice de odinioară, când mens sana in corpore sano era maxima la ordinea zilei, atmosfera descrisă de Maximilian e una lipsită de fair-play, în care competiția, provocarea și depășirea limitelor sunt înlocuite brutal de starea de încremenire, fapt ce se repercutează și asupra oamenilor: sedentari, nepăsători, lipsiți de inițiativă, nededicați (din punct de vedere sportiv), ce se mișcă mecanic, fără noimă, conturâd astfel orizontul unei existențe terne, invadate de o imensă lehamite și de o funciară neputință: ,,un paradis degradat, al nimănui și al tuturor deopotrivă.” (p.8) Paralela între condiția omului, sub aspect filosofic, și condiția sa fizică e o primă nișă interpretativă pe care o deschide textul lui Delaskela. Pentru Filip Maximilian, ,,un bărbat trecut bine de jumătatea vieții.” (idem), vârsta cere mișcare, singura în măsură să-i aline cât de cât nostalgia după vremurile de odinioară (copilăria și adolescența –timpuri ,,destrămate”), când a fi în fața tribunei și pe ,,teren” era o condiție sine qua non a trăitului la cote înalte (competiția ca destrămare).
Este, apoi, relația personajului narator cu propriul trup (proză ce amintește de Hortensia Papadat Bengescu, Max Blecher sau Gheorghe Crăciun), pentru care alergarea îi oferă, pe lângă mult căutata detensionare, prilej de meditație, de a pune lucrurile în ordine, de dialog onest cu sinele. Maximilian, exponent al generației Duran-Duran, nu merge la pas, ci aleargă, nu stă locului, ci își propune să se păstreze activ într-o lume statică, pietrificată. În cheie filosofică, viața ca o arenă, viața ca o ,,fugă”, iar timpul-devenire, factor de stres și de reflecții adânci: ,,trecutul e propriul tău corp în descompunere […]” (p.11).
Din punct de vedre social, Filip Maximilan duce o viață destrămată. Divorțul de Sara, ,,divorțul” de vremurile când trăia sănătos, i-a șuntat serios existența, până la a-l destabiliza în profunzime. Cum sustragerea din cotidian e o iluzie (omul, ființă socială), în ciuda fugii stimul(ent), singura soluție cât de cât viabilă e refugiul în amintiri, caleidoscopul-alergare în cerc. Elogiul prieteniei îi aduce în prim-plan pe Capdecal (emigrat peste Ocean – un alt ,,destrămat”-dezrădăcinat), pe Sindi (fata despuiată de la etajul patru), pe Leo, Morf, Tache (zis Sodă), pe vampa Olga, pe Șakira (,,o tipă plângăcioasă și depresivă” -p.45), pe Țup (dealer-ul de mașini la mâna a doua), pe ,,Femeile tip Xanax” (p.45) și pe ,,Bărbații Prozac” (p.46), pe Tina (ce dă iubirea autentică pe acuplările văduvite de sentiment), pe libertina Madox, pe Suzi (adolescenta plină de nuri), pe smardoiul Bebe, pe Bu (regizor de teatru), pe marxistul Marghe, pe senzuala K., pe Emilia (colega de bancă din generală), pe unchiul Gore și pe tanti Irina, pe veterinarul Ipsilante și pe asistenta Elvira, pe nașa Sofia Maigut, pe atrăgătoarea M., pe bătrânul meșter parchetar (filosof înnăscut), pe fotbalistul Lebovschi (poreclit ,,Omul de cauciuc” –p.122), pe intransigentul tânăr manager Idefix, pe Dora, pe sora Bobi și pe cumnatul Marc, pe Levănțică (șeful de la Resurse Umane), pe Bebe (matematicianul-taximetrist) sau pe voluptoasa Brunhilda.
Fuga lui Maximilian pe pistă, flash-urile în anii ’80 (,,Amintirea acelor vremuri neverosimil de frumoase și calme, în care Madonna se alinta în True Blue, e legată indiscutabil de aroma cafelei […]” –p.118), pendulările de la un ,,eon” la altul, ne dezvăluie un personaj care aleargă și se lasă alergat (hăituit) de propriul trecut, o existență care nu iese din tipare, nespectaculoasă: ,,Am 45 de ani și sunt o bilă metalică bine prinsă în lanț de brațul macaralei. Sunt însăși balansul, vibrația rigidă și încrezătoare a lanțului, umbra rotunjoară și agitată care plonjează peste firele de iarbă ce au izbucnit dintre dale, izbind structura șubrezită a zidurilor.[…]
E o vârstă foarte ingrată, dacă stai bine să te gândești.“ (p.16); ,,…ce mai poți face efectiv după 45? Doar să lupți pentru aparențe, să ții în frâu melancolia și să-ți menții o cât mai bună condiție fizică, și cam atât tot. Nu mai e nimic de făcut, la drept vorbind.” (p.115).
Sub aspectul relatărilor, amintirile lui Maximilian sunt dispuse/evoluează concentric, asemenea pistei pe care aleargă, astfel încât trecerea de la una la alta se produce sinuos, abia perceptibil, prin așa-numitele ,,culoare de fugă”, inserții narative, gen relația cititor-carte, divagațiile despre cărțile citite (,,destrămare” în dublu sens, atât pentru autorul care ,,topește”-n carte fragmente din sine, cât și pentru lectorul-martor la procesul relatării). A da ,,ture” în jurul propriei sale existențe înseamnă, pentru Maximilian, a apuca de/pe firul care-l conduce la sine. Structural, personajul narator refuză abandonul, păstrându-se apt pentru (con)viețuire. O demonstrează și relațiile pasagere post-Sara (femeia de tip axis), de conjunctură, fără implicații sentimentale: ,,O să trag de oasele astea până o să crăp, îmi spun.” (p.18) Într-un anume sens, comportamentul lui Maximilian e justificat de criza bărbatului aflat la vârsta a doua, vârstă care-l surprinde singur și pieziș. Fiindcă da, tema majoră a Destrămării (carte care debutează cu o fugă și sfârșește cu o destrămare) este singurătatea, viața ca destrămare.
Diversele ipostazieri ale personajului-liant Filip Maximilian, personaj sobru (,,Nu râd din orice. Nu râd nici atunci când e cazul.” –p.26), sunt prezențe mai mult sau mai puțin fulgurante, flash-uri existențiale: de mână cu Raf(ael), copilul Monalisei, în drum spre grădiniță, pretext de a se revedea pe sine prunc, cu tatăl Bebe sau bătând mingea pe maidan; partidele de amor cu Monalisa (urmate de ,,debușeuri” narative: albumul de fotografii al femeii, evaziune în alte vremuri, dar și motiv de joncțiune al cuvântului cu imaginea); bețiile și excesele de tinerețe (alte ,,destrămări”-destrăbălări ființiale, abateri de la codul de conduită); tată și fiu, la o bere, în fața unui meci televizat etc. Maximilian este acela care derulează de pe ,,mosor” zile, fapte, amintiri, cel care desface ,,tivul”, textura existențială, se ghidează singur prin Labirint.
Prozele lui Sorin Delaskela sunt ,,prietenoase” cu cititorul și cu mediul literar. Toate recuperează drept titlu un cuvânt sau o înlănțuire de cuvinte care apar la un moment dat în text. La scriitorul în discuție, existența e de tip coloidal. Nu numai Maximilian se ,,destramă” aducându-și aminte, ci și mare parte din personajele secundare, ale căror intro-uri aduc cu ele motive de nostalgie. Sub aspect cronologic, pendulările naratorului se fac între propriul trecut (mai mult sau mai puțin îndepărtat), secvența de bază a alergării (spre care emerg toate) și cotidianul în care acesta trăiește. Insinuările sale în toate aceste planuri au valoare de ,,destrămări”, întrucât pe toate le amprentează cu propriul sine.
La Sorin Delaskela, viața are ,,gust de destrămare” (p.33). Trecutul, mult mai bine sudat/coagulat decât prezentul (insuficient, discontinuu, sincopatic), îl atrage pe Sorin-Maximilian ca un magnet. Pe lângă omniprezenta stare de destrămare, starea de imponderabilitate, senzația de plutire într-o supă existențială călâie.
Alergarea lui Filip Maximilian nu are nimic în comun cu alergarea lui Forrest Gump, de pildă, personajul principal din filmul omonim, recompensat cu multiple premii Oscar. Spre deosebire de Forrest, americanul obișnuit, batjocorit și luat în derâdere de semeni, străin de răutăți, de frustrări sau de alienări, de acumulări materiale și de ipocrizii, candid și inocent, devenit erou și parte din visul american, Maximilian e un no name, un banal număr într-o statistică: ,,Probabil că pentru mulți dintre cei care au avut răbdarea sau curiozitatea să ajungă până aici e fragmentar și confuz tot ceea ce am spus până acum. Probabil că și ceea ce voi spune de acum înainte se va înscrie, pentru aceștia, în același ton. Pentru cei însetați de lucruri clare și sigure, de drumuri care duc în mod cert undeva, toate aceste rânduri vor fi doar linii vagi, ținuturi mlăștinoase, bolboroseli și aproximări, iluzorii, friabile cercuri pe apă. Știu acest lucru și, recunosc, nu-mi prea pasă. E cazul să abandoneze și să-și umple timpul cu lucruri care pornesc din A și duc spre B fără niciun dubiu, fără ocolișuri. Adevărul este că de multă vreme nu mai caut cu tot dinadinsul să fiu bine înțeles. Nu mi se mai pare important ca mișcările mele în ochiurile de plasă ale lumii să aibă un caracter coerent și limpede. Cum apărem în ochii celorlalți – chiar contează? Ce ne leagă, sincer vorbind, de ceilalți? Câteva iluzii colective, câteva norme acceptate unanim, ipocrizii de comun asumate, câteva valori la care consimțim prin educație și coerciție, dar nimic esențial. Poate că exagerez acum și văd lucrurile printr-o lentilă prost șlefuită. Între mine și celălalt a fost, dintotdeauna, un abis. E adevărat că peste acest abis mereu s-au aruncat punți, dragostea, sacrificiul, suferința și iarăși dragostea. Dar, în momentele de oboseală și dezamăgire, pur și simplu nu mai vezi punțile, ci doar hăul, iar senzația dominantă este aceea că nu ne leagă de celălalt nimic valabil și consistent, că între mine, x popescu vasilescu, și colegul de birou y georgescu protopopescu e cam același gen de relație pe care-l poți avea cu o doză de fanta.” (p.37-38). Constatare cinică, dar sănătoasă.
Relaxarea-înțelepțire a lui Maximilian vine odată cu vârsta și cu traumele pe care aceasta i le aduce. Ieșirea voluntară de sub povara normelor de conviețuire castratoare, ieșirea de sub zodia zbaterilor inutile, a lui ,,așa trebuie”, îi aduce destrămarea ,,bună” (prin care își (re)dobândește libertatea), opusă destrămării ,,rele”, nostalgice. Experiențele de viață povestită prin care trece Maximilian sunt oglindiri ale felului în care Delaskela privește existența de tip fundătură, lipsită de saft și de determinare, pseudocompetiția, țintele false, blazarea, risipa de energie în direcții fundamental greșite: ,,În anii aceia, mai mult la insistențele mele, e adevărat (Sara a fost mai degrabă neutră), ne-am schimbat frigiderul, oprindu-ne la o variantă dotată cu sistem antibacterian. Și mașina de spălat. Apoi mobilierul, gresia și faianța, ușile, instalația de încălzire. Cada. Instalațiile sanitare. Totul. Apartamentul nostru, cândva modest și plăcut, a suferit schimbări radicale, devenind, în cele din urmă, de un lux neoburghez indiscutabil, dar complet rece, de inox. Uneori, a zis S. la un moment dat, am sentimentul că locuim într-un aeroport. Apoi am decis să ne cumpărăm o casă în mediul rural, dar care să nu fie totuși foarte departe de oraș. O casă în care să ne retragem la pensie. Apogeul unei vieți mic-burgheze perfecte sau pe aproape.
Adevărul este că nu m-am întrebat niciodată dacă toate aceste schimbări, toate lucrurile noi și frumoase cu care am înlocuit lucrurile vechi, au făcut-o fericită. Așa cum nu m-am întrebat dacă pe mine însumi m-au făcut fericit. Am crezut că fericirea e intrinsecă efortului efervescent al acumulărilor și achiziției, fin iserată în filigranul faianței italiene și al robinetelor din alamă, în osatura de cireș a noilor uși sau în uruitul fin al hotei Whirlpool, în luciul calm al chromului, în plăcerea vâscoasă de a avea lucruri și de a avea iarăși și iarăși lucruri.
Ce vreau să spun este că astăzi, luând în calcul experiența ultimilor zece ani, nu mai sunt sigur că poți ajunge cu adevărat undeva. Toată zbaterea pentru a fi în top și pentru a te menține acolo mi se pare ridicolă.” (p.39-40)
E tocmai ideea de bază pe care se fundamentează cartea lui Delaskela, fuga fără scop, vizate fiind dilemele pe care le presupune filosoficul încotro?
Automatismele, gesturile repetitive de zi de zi sunt și ele purtătoare de destrămare. Cea cu adevărat vizată e redusa stimă de sine, starea de gol care-l dă de gol pe omul fără repere clare. Există și o destrămare ,,intertextuală” în cartea lui Delaskela, anume, preferințele personajului principal pentru cântecele de dragoste ale lui Leonard Cohen, ele însele preludii ale destrămării. Sau diferențele de fond dintre Mannix, eroul filmelor de acțiune din copilăria lui Maximilian, și sedentarismul omului destrămat. Lumea calpă a funcționarului (ironic, Maximilian lucrează în domeniul energiei: ,,sunt un funcționar conștiincios și cât se poate de punctual” –p.121) ține tot de simulacrul existențial, pierdere ,,în clarobscur.” (p.44). În prozele ce alcătuiesc volumul lui Delaskela predomină personajele ratate, cuplurile eșuate, furnizorii de surogat existențial, cei rătăciți în relații fade, neconvingătoare, inerțiale, pasagere, noncalitative, care nu fac altceva decât să adâncească în solitudine.
Nu întotdeauna sesiunile de alergare ale lui Maximilian (,,Un prăpădit, un obscur, un destrămat” –p.87) sunt făcute din convingere că trupul trebuie cultivat, respectat și întreținut. Dacă e să se raporteze la amicul Capdecal, consumator iresponsabil de junk-food, tentația abandonului îi dă mereu târcoale. La fel și alunecarea în depresie: ,,viața are gust de nevroză.”; ,,Duc o viață banală, neștiută de nimeni, dincolo de ziduri și draperii.” (p.56)
Invazia de sexualitate brută din cartea lui Delaskela (consumată de personajele în care se clatină serios încrederea în viață, pentru care nici aventura nu mai are gust de aventură) este, pe lângă ,,devorarea” partenerului (cu o vibrație joasă), o încercare brutală, iluzorie, de a scăpa de singurătate. Nu e dragostea care înalță spiritul și consolidează cuplul, nu e iubirea de tip agapae, ci doar împreunare, alimentare a pornirilor instinctuale ce țin de zona hűbrică de sub diafragmă, motiv de ,,tristețe umedă” (p.61): ,,În general, e vorba de singurătate […]. Marea singurătate a lumii făcută din toate micile noastre singurătăți de bucătărie, birou, lift, metrou, trecere de pietoni sau supermarket.” (p.59) E aceeași lume a figurilor de ceară pe care o regăsim, spre exemplificare, în panopticum-ul blecherian.
Alergările lui Maximilian (,,Tema alergătorului epuizat” –p.81) au și un scop terapeutic: ,,lepădarea” de corpul îmbâcsit ,,de gudron și de nicotină” (p.61), un corp ,,fumat” și din punctul de vedere al sănătății precare. Tripleta destrămare-epuizare-abandon califică o nevroză care alimentează exprimarea directă, fără ocolișuri: ,,Viitorul e un testicul cenușiu și bleg […]” (p.68)
În încercarea de a eluda barierele temporale (timp sedimentat în Straturi polimerice), personajul narator are tendința de a suprapune trecutul peste prezent (reactualizează, se autorepune în context, recuperând până și aromele plăcute din timpuri imemoriale), pasajele rezultante semănând cu fragmente generoase din romanele lui Daniel Vighi sau Radu Pavel Gheo: ,,Mă gândeam la frumusețea toamnelor din ultimii ani de liceu, toamne prelungi, însorite până dincolo de limita ultimei zile de noiembrie, cu învelișuri de frunze de castan și stejar, brune, galben stins, arămii, întinse pe aleile parcului central, prin care se trece spre clădirea liceului, un edificiu ridicat înainte de anul 1900. Aici mi-am petrecut cei mai frumoși și relaxați ani ai vieții mele, între dragostea față de L. și dragostea față de C., cărți, plimbări cu Pegasul, discuri și casete cu Duran-Duran, Madonna sau David Bowie, postere cu primii ani din Depeche Mode și Boy George […]” (p.91-92)
Numai trecutul ,,bun” îi este de folos lui Maximilian, în vreme ce trecutul cu potențial de traumă îl lovește sub centură și-l face KO, consecința fiind apelul la ajutorul serviciilor psihiatrului sau a floxetinei și a prozacului. Nu toate plonjările în trecut ale lui Maximilian o au pe Sara-miraj drept personaj far călăuzitor. Femeile de ocazie cu care-și consumă pasiunile carnale sunt expuse precum bunurile de inventar pe-un galantar.
La toată deruta existențială a lui Filip Maximilian contribuie și teama sa de bătrânețe și de moarte: ,,Moartea, atât cât o pot eu intui, e o chestie în care sentimentul și sexul nu au ce căuta. Cred că devenim un fel de meduze. Ne vom hrăni cu plancton și vom da din ventuze, ușor, prin abis.” (p.98)
Alături de personajele lui Sorin Delaskela, majoritatea purtătoare de anatemă, ,,nearanjate” din punct de vedere social, marital și sentimental, stăpânite de confuzie și de derută, spațiul cărții este brăzdat și de alți ,,destrămați” notorii, cândva v.i.p-uri ale momentului: M.J. (Michael Jackson) și Elvis Prestley. Apoi e relația lui Maximilian (omul ce-și privește-povestește viața din tribună) cu propriul aparat de fotografiat, cel responsabil de imagini capturate și ulterior destrămate, vârsta ca destrămare, nostalgia după vremuri destrămate (anii ’80), iar pentru autor, scrisul ca destrămare.
Destrămare e o carte profundă, de o frumusețe stranie, iar viața ca urzeală, motivul central. Fără să exagereze, ,,schelorul” Sorin Delaskela ,,înalță” (existența de tip Lego) portretul omului contemporan năpădit de frustrări, nereușite, crize și angoase, blocat în evoluția sa firească. Nimic din anvergura eroilor de poveste solitari, nimic din frumusețea omului prefigurat, de pildă, de Grecia antică sau de fabuloasa Renaștere. E doar omul fragmentat, îndepărtat, ieșit în decor, dintr-o ,,realitate care la un moment dat nu-ți mai spune nimic.” (p.139), dator (vândut) acelui teribil ,,dacă”, prins ,,într-o lume de mijloc, intermediară.” (p.136), care experimentează din plin intervalul, culoarul (întunecat) de fugă. Mici istorii ale aneantizării, poveștile asimetrice și (a)simptomatologice se focusează pe personaje improprii unei existențe așezate, care, în lipsă de altceva, practică relațiile impersonale (abisale, relative, austere, consumate-n pripă) sau distanțarea socială ca formă de protest-conduită, pe personaje desprinse din lumea ,,ființelor naufragiate” (p.151), pe existențe lipsite de resurse umane (de tip faruri de ceață profilate pe un peisaj auster, difuz și estompat), pe personaje care iau distanță față de propria lor viață. În termeni fotbalistici, vieți ,,faultate”: ,,Nu facem decât să ne antrenăm pentru Marea Indiferență.” (p.166).
Sorin Delaskela,
Destrămare,
Pitești, Editura Paralela 45, 2019, 185p.
