Andrei Crăciun. Cioran, singurătatea, libertatea. Scurtă dare de seamă

Am scris o carte despre Cioran, acum, când cu starea de urgență & alertă. Am făcut-o pentru că mi-a fost propusă această temă, dar și pentru că domnul Cioran e un excelent camard într-o izolare.

-Andrei Crăciun

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 Întâmplarea face să primesc astăzi invitația de a scrie ceva despre cum am scris cartea Cioran. Ultimul om liber (Polirom, 2020)Iar astăzi este 24 iunie, iar la 24 iunie, acum 109 ani, s-a născut Erensto Sabato.

Și mai departe, căci aici voiam până la urmă să vă aduc, domnul Ernesto Sabato este primul personaj care apare în cartea despre domnul nostru Emil Cioran, cu el se deschide.

În anul 1989, cei doi domni au avut o întâlnire la Paris, povestită în memoriile lui Sabato, în cartea Înainte de tăcere. Acesta a fost punctul de plecare pentru această biografie romanțată pe care am scris-o în plină pandemie.

Adevărul este și mai complicat: de mulți ani, de când am citit Înainte de tăcere, m-am tot întrebat ce și-or fi spus domnii Cioran și Sabato când s-au întâlnit, cum a decurs discuția dintre ei, despre ce au vorbit, au mâncat, au băut, au dansat, ce au făcut?

Așa se face și că, de fapt, cam aveam deja primul capitol al cărții scris în cap, încă dinainte să știu că voi scrie o asemenea carte.

Mi-a fost de mare ajutor și volumul Cioran și Sabato față în față, scris de Doina Gheorghiu Jimenez, o carte despre care s-a vorbit mai puțin decât s-ar fi cuvenit, la vremea ei.

Și mai departe, n-a fost tocmai greu. M-am slujit în primul rând de Caietele și Scrisorile lui Emil Cioran.

Caietele sunt, cred, tot ce a scris Cioran mai bun, mai sincer, mai profund, mai răscolitor. E un adevărat jurnal intim întins pe decenii, o comoară pentru cine vrea să vadă cum stăteau lucrurile în viața lui, nu doar în cărțile lui.

Iar Scrisorile sale, către cei de acasă, sunt o altă comoară, care ne arată foarte bine ce fel de om era acest misterios și înnebunitor Cioran.

Cine vrea să citească lucruri însemnate despre viața lui ar face bine să citească tocmai aceste cărți, nu (doar) mica mea biografie romanțată, care este, totuși, altceva: o încercare de recuperare a unui Cioran foarte personal, un Cioran al meu.

N-am scris această carte cu ambiții, ci cu plăcere. Am exagerat nejustificat de mult unele aspecte din viața îndrăgitului gânditor nihilist, iar acum îmi pare rău, dar e, ca de fiecare dată, prea târziu. De exemplu, cred că e prea mult erotism gratuit în Cioran. Ultimul om liber. Și nu e vorba doar de frecvența cu care cunoaște nihilistul dame, ci și de partera sa de viață, doamna Simone, căreia i-am făcut un portret nedrept, încercând să echilibrez balanța infidelităților în cuplu. Aici, pesemne, am greșit.

Mai sunt și alte aspecte în care aș fi putut fi mai elegant, mai rafinat, mai stilat, mai direct sau mai concis, dar una peste alta nu cred că e tocmai o carte pe care să o uiți în două zile. Cred că sunt și destule secvențe care vor rămâne cu cititorul săptămâni, luni, poate chiar ani, poate chiar pentru totdeauna.

Apoi, cine îl iubește pe Cioran deja îl cunoaște pe Cioran. Cioran e ca o credință: o ai sau nu o ai. Iar cine o are, îl știe deja, și fără cartea mea. Cine nu vrea să îl iubească, cine e hotărât să nu-l iubească, nu îl va iubi nici după ce o va citi.

Așadar îmi rămân cei care încă nu au ajuns la Cioran sau au uitat că au ajuns cândva, l-au citit în treacăt și nu s-au mai întors la el.

Ei sunt cititorii pe care îi vreau, fiindcă vreau să se întoarcă și să-l citească din nou, după zece, douăzeci sau treizeci de ani. Eu am făcut-o în primăvara asta și a fost tratamentul care mi-a făcut izolarea nu doar îndurabilă, ci minunată.

Cioran e un excelent medicament pentru bolile timpului nostru, în care suntem nevoiți să constatăm că singurătatea nu este, totuși, o pedeapsă, ci, mai degrabă, tot mai des, și o binecuvântare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *