Text vicios

17 mai 2020. Mi se întâmplă ceva ciudat. De câteva nopți, în somn, visez că scriu. Cum alții visează că schiază sau vorbesc în limbi străine, pe care nu le-au învățat niciodată. Cum alții se cred sportivi și urcă pe podium, unde li se agață la gât, în aplauze, o medalie. Cum alții cuceresc Everestul, în intervalul dintre două respirații. Cum alții se împiedică în propria umbră. Scriu și reiau totul, de la capăt, de zeci de ori, până fiecare cuvânt intră în alveola lui, până când textul, uneori foarte lung, devine pagină. Și corectez, permut, încalc reguli, zgândăresc sensuri. Totul, pentru a nu uita. Mă sperie ideea că dimineața ar spulbera tot ceea ce am scris și, atunci, mă oblig să mențin ritmul acelui gest oniric, repet la nesfârșit un text care m-a luat prin surprindere și din tentaculele căruia nu mai pot scăpa.

***

Uneori, mă întreb când s-a declanșat în mine dorul acesta nebun, neîntrerupt de aproape nimic, de a scrie. Pe caiete de tot felul, la început. Pe foi volante, răspândite prin burțile sertarelor invadate de praf. Pe ultimele file ale cărților, cu creionul, discret. (Marcam pagini unde figura câte-o chestie care mi se părea interesantă, câte-un cuvânt la care să revin.) Pe tastatura îndrăzneață, țesută-n fire subtile de paste – delete, acum. O întreagă istorie pe care n-aș putea să o descriu cu exactitate, dar care face diferența, aidoma unei punți, între o persoană dedată la patima scrisului și o alta, devorată de crunta neputință de a da sens răzlețelor litere, răsturnate-n culoarul alfabetului, cu capul în jos, cu capul ițit, cu capul sucit, exact ca-ntr-o acrobație perfectibilă.

A scrie un text e un fel de acrobație de mare risc. Știu că cineva, înaintea mea, a spus acest lucru, într-alt mod, de bună seamă. Ce mă împiedică pe mine să merg pe urmele altcuiva? Acrobația e și exercițiu, învățarea unor tehnici. Cum să faci astfel încât să nu-ți frângi oasele, cum să faci să rămâi întreg, contorsionându-te? Lecția despre scris e una fascinantă, de n-ar fi amară ca pelinul. Lecția despre scris devine o poveste din care iese nevătămat doar cel care se autodepășește. Lecția despre scris, în cel mai tenebros scenariu, se confundă cu înaintarea spre moarte. Fericit cel care nu uită să respire când scrie. Fericit cel care se uită în ochii cititorului, prin lentila timpului, și deschide cartea taman la pagina pe care acesta a uitat să o închidă.

Pagina se umple cu pete mici, negre, stabilizate într-o țesătură plată, bătută cu vârful degetelor, ca-n tehnica războiului de țesut. Pare că un cod secret e etalat pe hârtie. Există teama ca totul să se dezintegreze, armonia să dispară subit, rândurile să se suprapună, literele să părăsească căușul cuvintelor. Nimic nu se compară cu stăpânirea lumilor din spatele acestor texte pe care le scriem și de care, de cele mai multe ori, ne este atât de frică.

Un scurtcircuit provocat de o durere atroce de cap și totul bate-n retragere, trupele armate-n carbon refuză să-și fixeze pozițiile de atac. Totul devine confuz. Și pânza se destramă, ochii se-ncețoșează, realitatea levitează în jurul dezastrului. Nu scapă nimeni din acest scenariu. Într-o bună zi, acea durere de cap răstoarnă toate așteptările. Frica e un ghemotoc purtat de vânt în toate direcțiile, ca floarea de salcâm, de busuioc ori de lavandă. Ca floarea uscată. Ca ideea de floare primită-n dar de la o persoană necunoscută, la o lansare de carte. Frica redenumește realitatea. Îi ambalează fețele, multiplele-i intrări și ieșiri. Realitatea se pulverizează sub imperiul fricii. Durerea de cap persistă. Textul nu se mai scrie ordonat, de la stânga la dreapta. Textul e o prelungire a mâinii coordonate de un cap care urlă de durere. Textul e ultimul port cu ieșire directă la malul vieții. Restul nu mai contează. Nici personaje. Nici acțiune. Nici remorca în care se varsă saci întregi cu detalii.

Detalii din care nu mai poți ieși, liane care-ți înconjoară trupul și mintea, spirale care urcă în vene, străbat sângele și limfa, întețesc emoțiile și fac ravagii în stările de bine. Căci obiectele, animalele, plantele, casele, străzile și, mai cu seamă, femeile, bărbații, copiii și bătrânii care populează secvențele acelor povești vin cu detalii nenumărate la pachet. O pădure deasă, cu specii infinit mai multe decât ar fi putut vreodată să colecteze un atlas ori o enciclopedie. Ele nu-s altceva decât conglomerate de amănunte peste care nu poți trece nepăsător. Unele te ajută să înaintezi, să construiești, cu alte cuvinte, ambarcațiunea textului. Fără acele amănunte, născute din alte amănunte, textul ar fi un schelet fără carnație, un ceva inexpresiv, pe care nu l-ai putea descrie, tocmai din lipsă de amănunte. E un cerc vicios. Text scris pe pânza unui vis din care nu te mai poți desprinde.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *