Mulţumită acestei oferte neaşteptate, Magellan are dintr‑odată două posibilităţi la îndemînă. Cînd bătuse la uşa Casei indiene, el venise ca un solicitant care se roagă să i se încredinţeze o flotă şi, chiar şi după audienţă, nobilii patroni căutau să mai stea la tocmeală şi să reducă ceva din pretenţiile lui. Dar acum, cu oferta lui Cristofor de Haro în buzunar, Magellan se poate înfăţişa ca unul care îşi poate impune condiţiile. În cazul cînd curtea n‑ar vrea să ia asupra‑i riscul, el poate declara cu mîndrie că aceasta n‑ar mai primejdui nicidecum planurile sale, căci nu mai are nevoie de bani, şi că nu solicită altceva decît onoarea de a putea naviga sub pavilionul spaniol; pentru această onoare el vrea să cedeze cu mărinimie coroanei spaniole a cincea parte din cîştig.
Această nouă propunere care scuteşte curtea de orice risc este atît de favorabilă ei, încît – ceea ce pare paradoxal sau, mai degrabă, rezultatul unui raţionament judicios – consiliul de coroană decide să n‑o accepte. Căci, aşa socoteşte consiliul de coroană al Spaniei, dacă un om de afaceri atît de rutinat ca Cristofor de Haro vrea să‑şi plaseze banii într‑o întreprindere, atunci ea trebuie să fie deosebit de rentabilă. De aceea e mai bine să se finanţeze proiectul de către tezaurul regal, asigurîndu‑i‑se astfel cîştigul principal şi, pe deasupra, gloria expediţiei. După o scurtă tocmeală, toate pretenţiile lui Magellan şi ale lui Ruy Faleiro sînt acceptate; într‑un tempo ce contrastează cu ritmul obişnuit în care lucrează cancelariile oficiale spaniole, chestiunea aceasta trece acum repede prin toate instanţele. Şi, la 22 martie 1512, Carol Quintul semnează în numele mamei sale, Juana (care era dementă), adăugînd cu propria‑i mînă şi solemnul Yo el Rey, acea Capitulación prin care înţelegerea încheiată cu Magellan şi Ruy Faleiro devine valabilă şi obligatorie pentru ambele părţi.