#stau acasă de Paști (2)

Sărbătoarea pascală a anului 2020 a fost una „altfel”.

Antropologia culturală va trebui să analizeze unde se situează trăirea

acestei sărbători care, probabil, va genera un alt fel de tipar.

Între tradiție și on line, între biserică și „acasă”, între sacru și profan

O bună parte a tradițiilor pascale, așa cum au fost acestea fixate cutumiar în satul tradițional românesc, nu au putut fi performate. Nu vorbim acum de tradițiile de Paști care se pot derula acasă, individual, sau de cele depășite deja în modernitate ori considerate ca perimate; așadar, nu ne referim la  îmbrăcatul unei haine noi, de preferat albe, reflex al spăcelului de Paști (Pă Paști era musai și fie gata on rând de haine, să merem la biserică cu haine noi la Paști, ori măcar cu on spăcel, cu o kimeșe[1]). Nu vorbim nici despre ținerea postului, mai ales a „postului săc” sau „postul lu Hristos”, cum i se zice în satele sălăjene (Săptămâna Mare era cea mai grea, era care nu mâncau de joia sara după ce trăjeau clopotile de 12 ori până în zâua de Paşti, nici apă nu beau, ala îi postu săc[2]).

Însă creștinii nu s-au putut spovedi și împărtăși înaintea sărbătorii, decât anterior închiderii bisericilor, deși acest lucru era absolut obligatoriu: la Paști meream tăţi şi ne spovedeam, şi coptiii. No, asta era obligatoriu înainte de Paști, că dacă nu, te vedea popa în beserică și te cam sfădea![3].

La fel de importante, în ordinea pietății creștine, sunt slujbele din timpul Postului Mare: Să făcea Paraclisu și tăt postu meream la beserică vinerea, că atunci să băga la beserică. Joia sara meream la prohod și vinerea nu tare lucram, nu spălam haine. Meream în haine negre la beserică și cu batic negru, așe s-o țânut atunci, că Postu Mare îi post de durere[4]. Aceste slujbe, însă, nu au mai putut fi frecventate în anul 2020.

Tradițiile legate de vopsitul ouălor au putut fi respectate, deși rețelele de socializare au fost încărcate de modele exemplare de gospodine care au vopsit ouăle cu coji de ceapă sau coji de copaci, pentru că nu toate gospodinele au avut acces la vopseaua din magazine și, oricum, a fost un moment în care toată lumea s-a simțit datoare să acționeze „românește”.

Probabil că și aluaturile pascale au putut fi făcute, la fel, tot în stil tradițional, acasă, în bucătăria de la oraș, după modelul celor țărănești:

Aici să face cocoradă cu brânză, da nu cu brânză de oaie, ce de vacă și cu ou. No, la cocorada aia specială cu scoacă de vacă și ou, care nu-i dulce, îi zâcem noi pască. Și orice mănânci la Paști, mânci cu cocoradă din aia. Aluatu să face ca de pită și pui brânză, scoacă, cu ouă și on pic de sare și faci foaia și pui brânza și să împachetează ca colacu sau să întimde, așe, cu on rând de scoacă. Și să unje cu gălbănuș de uou pă dasupra și să bagă în cuptor. Și până să gată Paștile, tăt ce mânci, mânci cu pască din asta cu brânză, în loc de pită.

Când vii de la Înviere, să mâncă paști, uou și cocoradă cu carne de mniel prăjită.[5]

Pasca o facem ca cocorada. Puneam un pic de aluat și-l lățeam cu sicitoarea și puneam scoacă, bătută cu două ouă și cu on pic de sare și cu on pic de mnere, da numa on ptic, și așe făceam pasca. O împăturam așe ca cocorada și așe făceam pasca. Și o puneam, amu, mai aproape, în tăpșii, d-alea lunji, da oarecând o puneam direct pă vatră. No, la asta cu brânză îi zâcea pască și la Paști o unjeam cu uou, da numa la Paști, altfel nu tare puneam noi uou pă deasupra! Pasca să face numa la Paști[6].

Nu doar bisericile au fost închise, ci și cimitirele: în aceste condiții au fost anulate sau foarte mult restricționate toate acele obiceiuri și rânduieli religioase cu componentă tradițională ce țineau de săptămâna premergătoare Paștilor, când erau îngrijite cimitirele și mormintele și erau aprinse lumânări la crucile celor decedați.

Deși în cea mai mare parte cu valorizare și datare locală, obiceiurile post-funerare cunosc o largă răspândire în preajma sărbătorii pascale. În unele locuri, momentul culminant este marcat de Sâmbăta Morților sau Moșii de iarnă, atunci când se spune că spiritele morților se întorc pe pâmânt și gustă din alimentele gătite de cei rămași în viață (în anul 2020, momentul a fost în 22 februarie); Sâmbăta Morților marchează debutul celor șapte sâmbete din postul pascal, toate dedicate cultului post-funerar, culminând cu Sâmbăta lui Lazăr, sâmbăta de dinaintea Floriilor, care mai e numită, în unele sate sălăjene tot Sâmbăta Morților, prilej de legătură puternică cu cei morți, în amintirea cărora se face parastas la biserică; în altele locuri, o zi specială dedicată cultului morților este a doua zi de Paști, iar în alte zone – în prima duminică după Paști, Duminica Tomii, urmând ca apoi, luni, să fie marcate Paștele Blajinilor. Niciunul din aceste momente nu a putut fi celebrat, cimitirele și bisericile fiind închise, sau au fost performate într-o măsură mult prea mică.

În derularea acestor obiceiuri și tradiții post-funerare au fost avantajați cei care au cimitirele în ogradă, în spatele casei, de obicei sub câțiva pomi roditori (fapt care chiar dacă, oficial, e interzis de biserică, în satele mai mărginașe și mai conservative se întâlnesc încă, așa cum am găsit în practica recentă de teren în multe sate sălăjene) și care nu au avut nevoie de aprobare pentru a-și vizita mormintele.

Așadar, nici pomenile la biserică nu au mai putut fi făcute, ca altădată. Reamintim:

În Postu Mare să făcea Calea Crucii și meream tătdeauna. Și tăt atunci să fac alea șepte liturghii pântru morți și io tătdeauna le făceam și plătesc prescură pântru morți și pomenesc tăți morții, că alea-s primite. Și pomana îi tare bună.

Și prescură să făcea în Postu Mare, pântru morți, da să făcea prescură laolaltă: puneau mai multe femei câte o mână dă fărină și făceau laolaltă o prescură și aceie era dusă în beserică. No, aceie îi prescură pântru morți. Și să face maslu obștesc în Postu Mare[7].

Io făceam prescuri, ani de zâle am tăt făcut prescuri. Că prescuri nu pot face numa muierile care nu au bărbat. Amu face tătă lumea, da să fac la bruterie. Oarecând să făceau multe prescuri. Io am avut soacră bătrână și cam făcea pântru tătă lumea. Mai ales în Postu Mare făcea pântru tăt satu. Îi aducea fărină și făcea. Pun fărină și apă și sare și on pic de drojdie și o fac, și după aceie o prescurnicesc, că am prescurnicer d-ala vechi. Din patru coci o fac și cocii aciie îi prescurnicesc cu prescurniceru. De piatră am avut, de la soacra. Îl țân într-on poc, în puiucu mesii, că ala-i sfințât. Zăc on Tatu Nost și fac așe păstă prescură: În numele Tatăului, și a Fiului, și a Sfântului Duh. Și o bag în ler, da oarecând o băgam în cuptor.

În Postu Mare făceam prescuri, alea îs prescurile sufletului. No, întiie îs prescurile pierduțâlor. Alea să fac înainte de post cu două săptămâni. No, în sâmbăta următoare să fac prescurile tuturor morțâlor. Și după aceie, în post, să fac prescurile sufletului: la tăți care o morit în anu ala, să făcea on rând de prescuri în Postu Mare. Să fac acasă, și io am făcut de multe ori prescuri din astea. Io dacă am fost fătoaie am făcut de multe uări. Aciie pierduți îs aciie care nu îs botezați. No, cum am zâs, în ceielaltă sâmbătă faci prescură și părăstas pântru tăți morții din familie, și duci prescura și părăstasu și o fele de ghin la beserică, sâmbăta. Și să face a tuturor morților. La aciie pierduți nu să duce ghin și nici nu să face părăstas.

În Postu Mare încep prescurile sufletului. Dacă o morit cinci – șasă, aciie tăți fac prescuri și să face prescura asta a sufletului în tătă sâmbăta până în sâmbăta lui Lazar, aceie care îi înainte de Florii. Și să plătește la popa sclujbe. No, felea aceie de ghin să țânea în beserică păstă tot postu; nu să bea, nici nu să aduce acasă, ce rămâne în beserică, în tătă sâmbăta până la Paști, și atunci rămâne la beserică. Prescura să împărțește la popă, la gheac, la făt, și noi sântem o opt – nouă fomei și merem în tătă una zâ la beserică, pă la șepte sara. Și dacă-i post și dacă nu, în tătă zâ din an merem la beserică și căpătăm prescură de-aceie. Oaricând io le-am făcut astea pântru morți, pântru tătă lumea[8].

Așa cum aminteam, în comunitățile românești unde se mai păstrează încă legătura cu satul tradițional, săptămâna premergătoare Paștilor activează o legătură puternică între vii și morți: acum se fac pomenile, acum se fac focurile din cimitir – focurile de Joi Mari, care îi încălzesc pe cei plecați dintre cei vii. Tradițiile mai vechi vorbesc și despre Paștile Rohmanilor sau Blajinilor, cărora li se puneau, pe Apa Sâmbetei, colăcei sau coji de ouă, în sâmbăta de dinainte Învierii (denumită, de altfel, în multe zone, chiar Sâmbăta Morților). În satele sălăjene, de Paști, după aranjarea mormintelor, lângă crucile celor decedați se lasă un ou roșu, „pentru ca și cei morți să aibă Paști”:

Dă Paști să aranjau mormintele și după ce se ieșea de la biserică în ziua de Paști tătă lumea mergea în cimitir la morminte. Să aranjau mormintele în Joia Mare și în duminica de Paști tătă lumea merjea la cimitir și să spunea o rogăciune acolo. Amu să pune și ou roșu pă mormânt[9].

După ce ai vinit de la beserică, se merea la cimitir, în prima zi de Paști și să ducea ou roșu la ciia morți și să punea pă mormânt. Să lăsa acolo on ou roșu pântru morți. Te duceai să faci Paștele cu morții, și cu ei[10].

În duminica Paștilor, după biserică, se mergea iar la cimitir: se punea ou roșu la mormânt pentru cel care nu mai este. Asta era obligatoriu și se face și azi. Toată lumea punea ouă roșii pe morminte[11].

Așadar, Paștile anului 2020 au fost mai mult o sărbătoare rememorată decât o sărbătoare trăită. Anii care vor urma vor arăta dacă această îndepărtare de la valorile tradiționale a fost generată doar de un explicabil sentiment de responsabilitate colectivă și individuală generat de izolare, carantină și ordonanțele militare – sanitare sau fixează și certifică o glisare oarecum explicabilă, și aceasta, în contemporaneitate, către o diluare a tradiției, către o urbanizare a ritualurilor și ceremonialurilor religioase.

Discuția nu este doar etnologică, ci și sociologică și, mai larg, antropologică; sociologul Ioan Hosu crede că „e o situație de excepție, nu cred că ar trebui să preocupe grav pe foarte mulți. Deja în ultimii ani de zile, mulți participau la aceste evenimente din sânul bisericilor, online. Acum e doar un moment în care condițiile impun o reținere mai mare. Cei care nu înțeleg lucrul acesta, s-ar putea să fie dușmanii mai binelui, pentru că am văzut voci care spuneau că nu există nicio boală, că e doar propagandă. Oamenii aceștia, cred eu, nu înțeleg gravitatea situației, putem să ne gândim la ei cu compasiune pentru că sunt habotnici și neinformați, ignoranți. Ignoranța acestora, dacă aduce cu sine costuri de vieți omenești, e foarte gravă. Or, în acest moment, lumea arată cum arată, există multă presiune și pe noi ca indivizi și pe entități statale și pe companii, pe toată lumea. Biserica face parte din lume, nu se poate sustrage acestor griji, acestei pandemii. Prin urmare, revin, cred că e un semn de solidaritate, de responsabilitate, individuală, instituțională, socială, pentru că numai prin responsabilitate și credință – fiind vorba de comunități ale credincioșilor – se poate trece peste aceste momente. Nu avem alternative, iar cei care spun că nu există boală, pandemie, că e doar propagandă, cred că ei sunt agenți ai propagandei. …Unii au spus că gestul Papei este unul care arată falimentul creștinismului, eu cred că a fost unul responsabil[12]”.

În lipsa tradițiilor preluate din cultura folclorică, au apărut altele, profane, generate de schema bine argumentată de apariție a unor rituri noi, așa cum le definește etnologia franceză; „liturghiile profane” (Claude Riviere) și Paștile globalizate și trăite live pe internet au fost cât se poate de vizibile: concertul susținut de Andrea Bocelli în fața și în interiorul Domului din Milano de Paștele catolic, „concertul din sufragerie”, concept colectiv al artiștilor celebri, gândit ca modalitate de a marca sărbătoarea, în scop caritabil, pentru a genera donații pentru echipamentele medicale necesare țărilor masiv afectate, mai ales Italiei și Spaniei, și chiar un soi de ritual zilnic, colectiv, generat de raportarea repetitivă la medici și, în general, la personalul medical, ca la o categorie providențială, doctorilor conferindu-li-se aura unor eroi (atenția întregii lumi a fost focusată pe medici: în noaptea de Înviere sau în prima zi de Paști, ei au primit flori, pachete, ouă roșii, cadouri).

 

[1] Floare Ardelean, Cizer – Sălaj

[2] Floare Cosma, Fildu de Jos – Sălaj

[3] Floare Cosma, Fildu de Jos – Sălaj

[4] Terezia Jula, Sighetu Silvaniei – Sălaj

[5] Maria Baidoc, Meseșenii de Sus – Sălaj

[6] Lenuța Antal, Fildu de Mijloc – Sălaj

[7] Maria Blaga, Cozniciu de Sus – Sălaj

[8] Rozalia David, 1937, Băbeni

[9] Susana Cormoș, Surduc – Sălaj

[10] Maria Rablău, Surduc – Sălaj

[11] Ani Pop, Surduc – Sălaj

[12] http://ziarulfaclia.ro/tudor-salagean-un-paste-atipic-exacerbarea-fenomenului-consumist-nu-se-va-repeta-anul-acesta/

 

Prima parte a acestui text poate fi citită aici: https://www.lapunkt.ro/2020/04/stau-acasa-de-pasti-1/ 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *