Focurile începuseră să adoarmă, azvârlind ultimele limbi roşiatice. Şi-au întins peste ele capetele învelite în cârpe ale ciomegelor şi au privit cum flăcările se preling de-a lungul lor, odată cu chemările păsărilor de noapte. Apoi s-au ridicat şi au început să coboare, despicând cu palmele pădurea udă de trestie, de rogoz şi de coada-vulpii. Dacă şi-ar fi ridicat ochii, ar fi văzut cum, pe deasupra torţelor, se aprindeau primele stele.
Iarba era încâlcită şi aveau cămăşile şi mâinile zgâriate, dar ei îşi continuau mersul, încercând să nu se împiedice. Păşeau cu fereală peste copacii doborâţi de furtună şi roşi de putregaiuri, prin hăţişuri cu frunza ascuţită ce le foşneau înainte şi pe sub picioare. Pe când ocoleau sălciile, i-a surprins saltul unei vidre, ce se ascundea înapoi în pământ. De acum, nu mai avem mult, îşi repeta Jacob, privind mușchii cerului, răsuciți ca un stomac albastru.
Făcându-se că nu aude protestele, Roşcatu începuse să cânte. Glasul i se desfăcea limpede şi sigur şi, nu se ştie de ce, şi-au ridicat, pentru o clipă, cu toţii privirile spre cercurile lunii.
– Cred că o să facem treabă bună, şopti cineva, din spate. Altul se bucura, iată, le ieşeau, unul câte unul, în întâmpinare mirosurile râului.
Au ajuns, în sfârşit, la copacii de pe dâmb, de unde li s-a deschis înainte apa cea mare, pe care se răsuceau fantome de ceaţă, apa cea neagră, care își freca grumazul de ţărmuri. Băiatul nu mai recunoaştea nimic din locul acela. Niciodată râul pe care merge moartea nu îi păruse atât de aproape.
Au rămas tăcuţi câteva clipe, urmărind cum apa purta mai departe văpăile făcliilor şi sufletele celor înecați. Din noaptea care îi ajunsese din urmă răzbăteau chemări şi şoapte necunoscute.
– De aici, pornim câte doi, îi împărţi repede Roşcatu, ne întâlnim în Gura Văii! Flăcările le desenau feţe roşii, diforme, cu părul zbârlit și ochi fosforescenţi. Vântul umfla cu un scârţâit coroanele nevăzute ale copacilor. Satul dispăruse, ca și cum n-ar fi fost niciodată.
Plecă ultimul, privindu-l pe Roşcat şi frate-său cum se pierd, dintr-o dată, în beznă. În spate, ştia că Bitu îl aşteaptă, fără să vorbească, cu faţa mâncată de întuneric. Nu mai era timp. De fapt, nu mai știa să se întoarcă acasă.
Au continuat să se strecoare în grabă prin pădurea de colţi şi de gheare, să tragă la o parte lianele verzi şi buruienile crescute în voie, să calce crengile pe care se înmulţea ciuperca. Treceau de-a lungul malului, cu focurile în mâini, pe lângă siluete întunecate pe care se caţărau guri de iederă şi iarbă grasă, prin lanuri înalte de ferigă, printre tufe ghimpoase, se aplecau pe după scoarţe năpădite de licheni. De dedesubt, parcă, de sub pământ, auzeau tot mai tare râul care roade malul, cu dinți lungi de scorpie.
Băiatul urmărea cu privirea cojocul de berbec al lui Bitu şi blestema, pe înfundate. Tocmai acum, la prima sa vânătoare de peşte, trebuia să urmeze omul acesta tăcut şi sălbatic, care nu prindea nimic niciodată ! Îşi strânse mai tare în palmă furca meşterită de taică-său și legată de tulpina de alun. Tocmai acum, când îi venise vremea să intre şi el în rândurile pescarilor, să nimerească cu Bitu ! De ce nu l-a trimis Roşcatu cu cei de vârsta lui, mai în jos, către Barajul Buştenilor ?
Începeau să se împiedice de bulgări de pământ, drumul făcea o buclă strâmtă, apoi o pornea de-a lungul ogoarelor, au cotit într-o parte, dibuind printre ierburi o cărare bătută. Mirosul de mentă sălbatică era atât de puternic, că puteai să îl mesteci cu gura.
Au coborât o cărăruie cu brusturi. Pe cer, norii albi se desfăceau tot mai aproape, ca prin vis. Mai jos, băiatul găsi trepte săpate în pământ şi două undiţe bine legate, apoi desluşi zbaterea peştişorilor agăţaţi în cârlige. Bărbaţii îşi lăsau firele în apropierea malului peste noapte, carnivorii adulmecau prada, se învârteau în jurul ei și se prindeau singuri. Auzise deseori cum flăcăii ieşeau cu barca şi îşi legau sforile cu momeală în locuri de nepătruns sau pescuiau în ochiurile cu apă înşelătoare. Toată lumea vorbea că Roşcatu înfigea, tot la câteva zile, un pui de gâscă într-o ancoră pe care o prindea cu lanțul de copaci şi le vindea cunoscuţilor ştiucă, şalău cu dinți ascuțiți. Odată, îl văzuse ascunzând într-o căruţă un somn pe care abia putea să-l ridice.
Se aflau într-o deschizătură îngustă, printre frunze şi rădăcini, la un pas de apa cea mare, de apele amintirii. Au ajuns. Pe deasupra forfecau aripi speriate de pasăre, dar Bitu nu auzea nimic, coborâse şi îl chema cu o mână. Băiatul îl urmă, simţind cum se afundă în capcana adâncă de răcoare şi atunci îl văzu pe taică-său cum bea din cana de tablă, „în șoaptăˮ, îi repeta el, cu fața încrețită,„ să nu te vadă, să nu te audă. Să nu te audăˮ. Îl urma pe Bitu, care se îndoise, apropiase văpaia de luciul apei şi ridicase furca. Nu o dată cei care coborau malul erau furați de curenți, sau înghiţiţi de gropile săpate în albie, așa l-au găsit pe Roli, încurcat, după câteva zile, printre sârmele Barajului, cu burta umflată şi ochi albi, de peşte.
Călcau cu răbdare, încercând să nu tulbure apa. Era bine că nu grăbeau către firul râului, gândea băiatul, aveau timp să ajungă și acolo. Printre picioare i se scurgeau, atrase de lumină, sute de vietăţi, păianjeni de apă, peştişori care-şi căutau hrana. Au ocolit, încetul cu încetul, copacii înecați, dar prada nu se zărea pe niciunde.
Ar trebui să fie, hotărâ Jacob, trebuie neapărat să găsesc ceva, să prind unul mare, să îl vadă tot satul. Se ştia, doar, la începutul primăverii, atunci când zăvoiul începe să răsune, scobarul urcă din râu în apele calde ale pâraielor, ca să-şi depună ouăle. Anul acela nu îl mai anunțaseră copiii, care patrulau malurile cu furca în mână, ci pescarii. Zvonul că peştele trecuse de Adăpătoare făcuse ocolul Cantonului, plasele şi setcile au fost coborâte îndată, ţarcurile reparate, bărbații s-au adunat să se împartă. Oamenii de la buza râului învăţaseră că, în această perioadă, scobarul călătorea ca și orb și se lăsa prins destul de ușor. Nu era el prea bun la gust, mai era şi plin de oase, dar, în sfârşit, era peşte – ori, peştele era carne, iar carnea însemna viaţă.
Bitu se opri şi, aplecat pe vine, cerceta oglinda roşie a apei. Deodată, braţul i se desfăcu şi arma îi plecă înainte. Băiatul înlemni, cu focul în mână. Îl văzu, apoi, cum îşi recuperează fierul.
- Ne despărţim, îl auzi, mormăind. Nu te mai ţine după mine, treci încolo!
Jacob urmări cum silueta însoţitorului său, tăiată pe cerul albastru, se topește prin perdele de ceaţă. Rămăsese complet singur. Îi e frică să nu îi tulbur apa, să îi prind eu peştii, își spuse și simți cum i se zburlește părul pe ceafă. Îşi aruncă apoi limba de lumină spre stânga, unde, de-a lungul ţărmului, îl chema hăul întunecat. Am să găsesc eu ceva, trebuie să găsesc !
Umblă multă vreme în pasul acela de pasăre, poticninindu-se de pietrele lustruite, într-o apă în care trăiau doar gângănii cât unghia. Câteodată îşi cobora tridentul ca să își scuture braţul. Îl făceau să tresară mişcări neaşteptate, dar nu erau decât vocile ierbii și stufului. La un moment dat, simţi cum întreaga substanţă a nopţii se adună în ochii rotunzi şi galbeni ai unui duh necunoscut, care îi șoptea, peste umăr, îi simţi răsuflarea şi împunse cu furca, așa că reuşi să îl îndepărteze, pentru o vreme. Altădată, i se păru că îl ajunge din urmă lătratul Câinelui Bălţii și încremeni. Oricine știa doar că râul ducea mai departe sufletele morţilor, călare pe cai de aburi și urmaţi de haite sălbatice, asta le povestise Surdu, care își pierduse minţile după ce întâlnise un diavol tânăr, care îşi fluiera câinii. Sigur, pescarii bătrâni nu credeau în aşa ceva, dar oamenii mari puteau să se înşele, de atâtea ori li se întâmplase. Ce știau ei, la urma urmei ? Nu povesteau unii despre Fata Morarului, care bântuie apele în rochie de mireasă, cu păr verde şi picioare de ţap ca să îi ademenească pe flăcăi în bulboană ?
Băiatul căuta mai departe, cu arma pregătită. Pe neașteptate, o săgeată îi alunecă pe lângă picior, dar nu îi lăsă timp să arunce. Pescarii minţiseră, acum era sigur de asta. Scobarul Mațe Negre nu apăruse, nici măcar florile de cireş nu se scuturaseră, cum ar fi putut să apară?
Poate că, totuşi, era mai bine să se îndepărteze puţin, să iasă către mijlocul apei. De acum, curentul era tare și rece. Oboseala i se scurgea prin mușchii picioarelor. Torţa de abia îi mai azvârlea un pumn de lumină roșcată. Ce or face oare ceilalţi, or fi prins ceva? De bună seamă, căpetenia îl trimisese în partea asta cu ape moarte, ca să nu vâneze nimic și Jacob văzu curgându-i înainte fețele batjocoritoare ale băieților, apoi faţa nemișcată, lemnoasă, a mamei.
Valurile se rostogoleau, rotind mici coroane de spumă gălbuie. Simţi, la un moment dat, cum alunecă şi e gata să cadă. Cu un an în urmă, pe când se topeau gheţurile şi pâraiele ieşeau din matcă, urmărise, plutind pe burta apei, vite moarte, copaci smulşi din rădăcină, acoperişuri de scânduri. Era ciudat cum râul acela, galben ca puroiul, putea să hrănească şi pădurea şi câmpul.
Pic! Pic! de pe o creangă aplecată picura noaptea. Îşi scoase din tolbă o făclie nouă, unsă cu rășină şi îi dădu foc. Nu se mișca nicio frunză. Viața își continua somnul, ascunsă, departe.
Poate trecuse de Gura Văii şi nu băgase de seamă. I se păru apoi că recunoaşte glasurile vecinilor din Celălalt Cătun şi pentru un moment îşi închipui cum toate satele ieşiseră la vânătoare. Se pierduse, era limpede, cum se va mai întoarce, unde era Bitu ? Dacă îl trezise pe Câinele Bălţii?
Călca acum printr-o albie plină de bolovani. În lumina slabă, îi ieșeau în întâmpinare covoare lungi de lintiţă, din stânga malul cobora, îmbrăcat într-o pădure ţepoasă de barba dracului. Prin şopotul apei, urechea îi memora, ca prin vis, paşii, undeva, departe, se auzea pârîitul unei bărci sau zvonul unei păsări. Apoi, iarăşi, cercurile de linişte îl depăşeau şi continuau să se adâncească.
Dintr-o dată, ca prin somn, i se desenă la picioare o umbră uriașă și în acelaşi moment, fără să aibă timp să se sperie, aruncă cu toată puterea, ca și cum ar fi aşteptat momentul acela viaţa întreagă, explozia de stropi, scăpă focul, apoi se încleştă pe coada de lemn care începu să se curbeze în toate direcţiile, îl avea, nu putea fi adevărat, îi veni să strige, dar nu putu să scoată o șoaptă, nu exista decât monstrul care i se zbătea cu o putere nemaipomenită la capătul furcii, de parcă împunsese râul, cu muşchii lui prelungi, îl simţea prin fiecare fibră, ca și cum sângele peștelui i-ar fi urcat în trup, prin băţul de alun, namila nu se lăsa, încerca să fugă spre cuib, se zvârcolea, aluneca spre scăpare, băiatul apăsă cu toată greutatea, simţind cum dansul acela ciudat cu peștele îi trezește o viaţă nouă, care îi umplea pieptul de fericire, de parcă râul i-ar fi curs prin vene, ca şi cum s-ar fi acoperit cu pădure, Somnul teribil, Stăpânul, îl trăgea tot mai departe, în noaptea dintre ape şi atunci Jacob îşi propti picioarele şi smuci, fiara se opri, se încordă, băiatul se ghemui cu tot corpul, îl avea, Dumnezeule, monstrul se opinti, dar nu mai avea putere și atunci omul îl ridică, simţind cum plesneşte în două, îl ridică din râul care îl trăgea înapoi, îl arătă cerului zgâriat de crengi, mâinii cu ghearele desfăcute a lunii şi vru să strige, dar din el nu ieşi decât croncănitul unei păsări de apă. Îl prinse cu bucurie în braţe și în acelaşi moment simţi o izbitură de baros, apoi ramurile i se împrăștiau pe deasupra capului, un petec negru de cer, iar râul intra în el de peste tot, ca într-un sac. Înnebunit de spaimă, peștele îl lovi iarăși și iarăși, cu fierul în spate, iar omul îl îmbrățișă, cu degetele înghețate și cu dinții strânși.
Atunci îl tăie dintr-o dată un râs neomenesc, care venea de niciunde şi părea să se scurgă pe apă.
– Hei, băiete, îl auzi pe Bitu, ia vino încoace!
Nu vedea nici la doi paşi, picioarele îi erau înţepenite şi o durere puternică îi ardea pieptul. Porni, totuşi, spre mal, dibuind să nu cadă.
-Mai încoace, la dreapta!
În sfârşit, văzu lumina roșcată a torţei. Bărbatul îl aştepta, între două umbre înalte. Când îi ajunse aproape, simți pe neașteptate o lovitură zdravănă în falcă, apoi încă una, făcu doi pași în spate, scăpă furca.
– De ce faci gălăgie ? Ia dă-l încoace ! Bitu îi înhăță repede peștele și se făcu nevăzut în stufăriș. Jacob se ridică, se împiedică într-un șanț, apoi o porni în grabă pe câmpuri.
Când a ajuns în Gura Văii, tocmai se crăpase de ziuă. Dar el nu mai urmărea cum lumea iese din cețuri, murdară şi roşie. Nu mai auzea pădurea, înviorată de glasurile păsărilor. Oamenii dispăruseră, iar peștele cel mare continua să alunece nestingherit prin apele somnului, ca și cum nu l-ar putea prinde nimeni, niciodată. Din privirea lui Bitu se desfăcea o dimineaţă pustie, nesfârșită, prin care băiatul începu să îşi caute drumul spre sat.
