30 aprilie 2020. Gata. Avem parcare. Două straturi de bitum. Calitate, nu glumă. Borduri cu unghiuri fine. Miroase a vopsea. După aproape două luni de muncă la greu, muncitorii au venit cu trasoarele, au întins, au turnat cu grijă albul strălucitor de la Köber, pe bază de apă, 3 în 1, au privit cu nedumerire, au plecat. Bucurie mare-n cartier. N-au venit edilii să taie panglica. Nu a curs șampanie. De azi, mașinile se vor alinia. 45 de locuri de parcare.
***
Ieri, spre seară, mi-am zis să văd cum mai stăm cu lucrările, dacă au terminat băieții, dacă rulota e tot acolo, dacă șeful fumează țigară din țigară. Am asistat, în plină vreme a pandemiei, la ceva inimaginabil. De peste tot, ca furnicile, vara, după ploaie, au răsărit persoane. Parcarea noastră a devenit loc de întâlnire între necunoscuți. Nu mi-am permis să fac fotografii. Ar fi ieșit un stop-cadru cinematografic, o imagine de zile mari, uluitoare, pe care s-ar fi bătut televiziunile. Așa ceva n-a văzut Vestul Sălbatic! Atâta mișcare, atâta grație, Doamne, n-am mai văzut decât la patinaj sau la gimnastică ritmică. Prin urmare, nu m-am desprins de sticla delimitatoare, de ecranul dintre camera în care-mi duc existența, de când cu nenorocitul ăsta de COVID-19, și peisajul cu parcare, aflat la întretăierea dintre străzi cu nume de stațiuni balneare. Ce stranie ironie!
Ca pe un ring, ca pe un teren de tenis, ca pe o podea de dans, intră în parcare, de la stânga la dreapta:
O familie formată din patru membri. Fetița nu are mai mult de trei ani. Hârșâie nervos asfaltul cu picioarele, de pe-o bicicletă galben lămâiță, cu ghidon imens. Băiatul merge în urma părinților, cu telefonul la urechi. Tata și mama lor nu se țin de mână.
Iată-i și pe vecinii de la patru. Montează un fileu. În mâinile lor, rachetele de tenis par bâte de mânat vitele la apă. Doamna, corpolentă, nu se-apleacă după mingi, le lasă în voia sorții. Când se epuizează, cere ajutor. Soțul, un gentleman, cu mișcări încetinite din cauza efortului, le culege ca pe mere pădurețe, în pădure. Notează, apoi, cu creta, scorul. Pe tricoul lui, foarte larg, scrie Agassi. (Cred că-i simplă coincidență. Nu, ar fi prea mult să spun că l-a căutat, pentru a epata, prin dulapul cu tricouri cumpărate din străinătate. Poate că nici nu e vorba de jucătorul american de tenis Andre Kirk Agassi, născut la 29 aprilie 1970, la Las Vegas, Nevada.)
În centrul parcării, un tânăr se dă cu rolele. Îi ia fața, razant, un altul, care pivotează un skateboard. Specialiști, amândoi. Se îndepărtează, se privesc lung, cuceresc dintr-o zvâcnitură spațiul din jurul stâlpului de iluminat. Bitumul scoate scântei. O ambulanță se aude în depărtare.
Ceea ce mă intrigă e că nimeni nu bagă, de fapt, în seamă pe nimeni. E ca-ntr-un film SF, merg unii pe lângă alții, se ating, dar nu se recunosc. Fețele lor, când vorbesc, par de ceară. Un muzeu al figurilor de ceară, în aer liber. Dar să nu mă abat de la spectacol.
Un grup de cinci persoane ocupă trotuarul. Cineva îi strigă. Se desprind din acel laolaltă generic și caută, fiecare pentru sine, de unde vine vocea. Merg pe vârfuri. (Pe acoperiș, alți indivizi curajoși tac și repară fisura din burlan.) Vocea, un ou surpriză, frumos învelit, rămas de la Paștele Blajinilor, ascuns printre puținele fire de iarbă ițite în fața blocurilor, e a doamnei Florența, administratoare peste cartier, o fire deschisă, cu mască de unică folosință, azi. Ea ține sub braț registrul cu cheltuielile și câteva plicuri cu bani. A venit cu trotineta.
Șapte copii bat mingea cu putere. Tanti Piroska se apropie de gard. E precaută. Tocmai a plantat ardeii și roșiile. Ține-n mână un furtun cu apă, pentru orice eventualitate. Copiii nu o văd. Continuă să paseze, să fenteze, să-și treacă mâna prin păr. Unul dintre ei doboară fileul de tenis. Nu-și cere scuze. Ia în brațe un bebeluș cu suzetă care apare din senin la picioarele lui.
Apar și niște biciclete. Circuitul haotic, în zigzag, mă sperie. Aș scoate capul pe fereastră, să le fac semn, să se ferească. Parcarea e aglomerată. Locurile de respirație, din ce în ce mai puține. Roțile bicicletelor sunt de mărimi diferite. Posesorii nu poartă căști. Nici mănuși. Unul are mască, dar o ține sub bărbie.
Cerul e negru. Anunță furtună. Norii se învârtejesc, se dilată și mută centrul de greutate al imaginii. Teiul se zbate, mugurii se-adună într-o coroană țuguiată. Registrul Florenței își ia zborul, se dezmembrează. Adio! Jos, în parcare, e altceva. Serenitate. Lumină impresionantă, deși ceasul bate sacadat, în spatele meu, ora amurgului. Nimeni nu părăsește zona de zburdălnicie. Nimeni nu observă cum norii absorb lumina de jos. Atâta calm, atâta grație!
Și, fix în acel moment, când pendulul fără cuc țârâie înăuntru a oră exactă, își face apariția în peisaj un cuplu de bătrâni. Cărunți, în haine albe, pătrund în mulțime, cu mișcări lente, de Tai Chi. Se opresc în centrul parcării. Cară un balon, cu delicatețe. De fapt, țin, între degete fragile, lumina, ca pe-un balon strălucitor, în care înghesuie norii sălbatici. Glisează printre ființele din parcare. Trotinete, mingi de tenis, de fotbal, basca vecinului de la parter, role, planșe, o poșetă rotundă, biciclete, varza chinezească din grădina Paraschivei, toate se înalță, levitează, se atrag și resping. Între cer și parcare, oamenii, ca-ntr-un muzeu al figurilor de ceară, încremenesc.
