Gabriel Liiceanu – Isus al meu (2)

Am început să scriu în urmă cu trei ani. După o vreme, întâmplarea a făcut să-l cunosc, cu ocazia unor proiecte editoriale, pe episcopul greco-catolic de București Mihai Frățilă. Curând, m-a invitat la o întâlnire cu enoriașii la catedrala Sf. Vasile pe tema Au oare oamenii nevoie de libertate? Când mi-a făcut invitația, i-am spus: „Preasfinția Voastră, s-ar cuveni să vă previn că mă aflu într-un moment al vieții în care simt nevoia să-mi definesc, iertați-mi prețiozitatea, relația mea cu transcendentul. Mă gândesc la o carte. Nu știu ce va ieși. Eu sunt un «liber-cugetător», ceea ce cred că în urechile dumneavoastră nu sună grozav. Mi-ar prinde bine să pot dialoga cu cineva. Dar, așa cum am învățat de la unul dintre maeștrii mei, cu clerul, de orice confesiune, dialogul nu e cu putință; orice preot, prin dogmă, e instalat a priori în adevăr”. Episcopul mi-a răspuns: „În privința cărții, nu pot să vă spun decât un singur lucru: nu vă grăbiți!”.

Nu știu dacă am părăsit șantierul straniei mele cărți, în faza în care se afla atunci, ca urmare a acestui îndemn sau, pur și simplu, pentru că nu am mai avut chef să scriu sau n-am mai știut cum. Timp de doi ani m-am mulțumit să arunc la răstimpuri câte un gând într-un fișier al computerului deschis anume pentru Isus.

Apoi a venit „pandemia”. Și dintr-odată, în singurătatea în care m-am trezit, am reluat totul din punctul în care mă oprisem. Vorba lui Mihai Frățilă din urmă cu doi ani își vădea acum sensul. Mi-a venit apoi în minte și titlul cărții lui Marquez, Dragostea în vremea holerei. Aceasta, mi-am zis, e vremea pe care mi s-a spus s-o aștept. Vremea când nimeni nu va mai avea nevoie de cartea mea și când voi călători singur cu ea, pe râul ce se apropie de vărsare, al vieții mele.

 

Încă două lucruri mi s-au mai întâmplat între timp. Zilele trecute m-a sunat prietenul meu din America, un medic „cu frica lui Dumnezeu”. La un moment dat, fiindcă nu voiam să-l supere în vreun fel cartea mea „prea personală”, l-am întrebat dacă „mă lasă” s-o scriu. „Are un titlu ciudat, i-am spus, Isus al meu.” – „A, a răspuns, te-ai inspirat din cântecul interpretat de Johnny Cash: Personal Jesus.” I-am spus că nu-l știu, că nu auzisem de el niciodată. „Uite, de fapt, cântecul nu e al lui. A fost lansat la sfârșitul anilor ´80 de Depeche Mode și abia într-un târziu l-a preluat și Johnny Cash. Îți spun primele versuri: Your own personal Jesus / Someone to hear your prayers / Someone who cares… – „Nu se poate, am exclamat mimând indignarea, m-a plagiat! «Isus al meu» e omul căruia, din toată specia umană, i-a păsat cel mai mult! Asta spun și eu. Atât de mult, încât a devenit Dumnezeu”. – Prietene, mi-a spus, cum adică «a devenit»? Este! Bați câmpii. Dar eu nu mă supăr.”

În noaptea aceea am avut un vis. Stăteam la o masă rotundă cu două bune prietene. Și le-am zis: „Nu cred că e normal să ieșiți din viață fără să știți care e deosebirea dintre «transcendent» și «transcendental». Aproape toți folosesc aceste cuvinte indistinct, crezând că «transcendental» e totuna cu «transcendent». Așadar, «transcendental» este ceea ce e dincoace, în noi (nu dincolo, „în cer”), ca structură de cunoaștere prealabilă în raport cu orice experiență, ca o condiție generală a priori în raport cu performarea acesteia. De pildă, percepțiile noastre temporale sunt posibile pentru că…” Mă opresc brusc, fiindcă observ că cele două doamne nu mă mai ascultau, ci începuseră să-și arate una alteia bijuterile, comentând pe șoptite. Mă trezesc, extrem de jignit.

Și deodată, mi-am dat seama că visasem soarta discursului meu despre Isus. „Ia mai slăbește-ne cu Isus al dumitale! E pandemie. Au închis orașul. De-asta ne arde nouă acum?”

Gabriel Liiceanu

Isus al meu

Humanitas 2020

 

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.

 

„Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“ – GABRIEL LIICEANU

 

 

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile(2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice.Exerciții de umor criptic (2019).

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *