Close-up: Jean-Paul Belmondo

Şarmant, rebel, neliniştit, extravagant, grandilocvent, îndrăgostit, cinic, răsfăţat: măştile pe care Belmondo le poartă, vreme de jumătate de veac, sunt cele ale unui personaj inclasabil. Alături de Delon, Belmondo a întruchipat, pentru atâţia dintre noi, capacitatea de a visa, capacitatea de a imagina, capacitatea de a fascina. Silueta lui Belmondo are tăietura legendei.

Belmondo însemnă, înainte de toate, un moment fundamental în reinventarea cinematografului: geniul său explodează în momentul în care o întreagă direcţie artistică pune în chestiune, insurgent, convenţiile genului. Profilul lui Belmondo se construieşte prin întâlnirea cu cei care, într-o decadă prodigioasă, oferă lumii noul chip al scriiturii cinematografice.

Şi cine ar putea uita strălucirea abisală şi hipnotică a celor două personaje care străjuiesc opera lui Belmondo şi a lui Godard? La distanţă de aproape un deceniu,” noul val” se desfăşoară cu întreaga sa energie vizionară, iar imaginea lui Belmondo este imaginea acestei reinventări ludice şi calofile. Între “ À bout de souffle” şi “ Pierrot le Fou” ceva se schimbă pentru totdeauna: mişcarea camerei lui Godard acordă lui Belmondo libertatea de a a lua în stăpânire un întreg domeniu al ficţiunii. Fiecare cadru este un semn al explorării fără precedent ce are loc, în priză directă.

Belmondo, în acelaşi interval miraculos, este inseparabil de arta sumbră şi tragică a lui Jean- Pierre Melville. Partiturile sale din “ Le doulos “ şi “ Leon morin, prêtre” nu au nimic din vigoarea atletică a fimelor sale politişte de mai târziu: ele sunt concentrate,dureroase, interogative. Ochiul lui Melville descoperă în Belmondo un fior al patetismului bine temperat.

Şi poate că acest Belmondo tragic şi hăituit atinge în capodopera lui Truffaut, “Sirena de pe Mississipi” apogeul acestei arte a dezvăluirii şi introspecţiei. Prăbuşirea sub asaltul iubirii devoratoare este una dintre temele centrale ale lui Truffaut. Ca şi în “ Jules et Jim” , personajul lui Belmondo este prins în această capcană ucigaşă a destinului. Îmbrăţişarea dragostei este o îmbrăţişare a morţii.

Cât despre filmele poliţiste şi de aventuri ale lui Belmondo,ele nu au nimic minor sau irelevant, dimpotrivă: istoriile lor sunt istorii în care se poate citi o etică a curajului şi a răzbunării. În “ Trupul duşmanului meu” şi în ” Profesionistul”, personajele sale revin spre a bântui universul din care au fost alungate. Violenţa lor evocă ambiţia zeităţilor antice de a restabili echilibrul moral al unui univers tulburat.

Arta lui Belmondo, imprevizibilă şi strălucitoare, ajunge până la cei de azi ca parte din mitul cinematografului însuşi. Îndepărtat şi retras, Belmondo străluceşte, nostalgic şi jucăuş, asemeni jocului de artificii ce încântă privirea: coregrafia geniului său durează, peste decenii, întreagă în energia ei nestăvilită. ( Ioan Stanomir)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *