Vine floretista! En garde!

2 aprilie 2020. Afiș mare cât casa, la intrarea în bloc, să vadă tot omul. ATENȚIE! PLATA ÎNTREȚINERII! STARE DE URGENȚĂ! CRIZĂ! Ce reiese? Există două modalități de a plăti întreținerea. Ori te duci la bancă și plătești frumos, cu mască pe față, ori bagi banii în plic și te întâlnești, în fața blocului, după-amiaza, la șase fix, cu administratoarea. Tot cu mască pe față. (Față era scris în mod ciudat. Nu se distingea prima literă, așa că am citit AȚĂ, în loc de FAȚĂ.) Cum ar fi mai bine, oare? Optez pentru varianta secundă.

Vine și ziua (foarte puțin) așteptată. Ieri, de 1 aprilie, sună cineva la ușă. Nu-i păcăleală. Sună atât de tare, măiculiță, Doamne, că se blochează soneria. Nu se mai oprește. E administratoarea. În puloverul ei din lână, cu doi maci uriași și o frunză verde smochină. Îl îmbracă în zilele de toamnă, iarnă, primăvară. Puloverul a fost croșetat de o prietenă care a murit, sărmana, acum doi ani, de scleroză în plăci. (Ne-a povestit, de mai multe ori, cât a suferit la moartea ei, cât de mult s-a legat sufletește de Persida și cât îi duce dorul, că numai ea știa să o asculte.)

Își aranjează părul. Buclele sunt trecute vitejește după urechi. Răsfoiește chitanțierul. Nu poate scuipa în buricul arătătorului. Tușește sec. Soneria sună-n draci. Ce să fac? Ezit câteva secunde. Parcă ne spunea că putem plăti și la bancă. Deschid, în cele din urmă. Poartă mască și întreabă înfundat: Colega, ați băgat banii în plic? Salut scurt. N-am mască. Nici mănuși. Femeia stă la distanță de jumătate de metru, mai mult nici nu ar fi posibil, s-ar da de-a dura pe trepte. Doamne, ferește-o de rău! Îi arăt plicul, cu nume, adresă, sumă de achitat. Dumneaei merge pe la mai multe blocuri, în ziua când strânge întreținerea. Mi-era să nu încurce plicurile și să ne trezim, vai de noi, restanțieri peste noapte. Adaugă: Și apa? Rostesc sugrumat: E tot în plic. Notăm, în fiecare lună, pe un bilețel, cât am consumat. Apă rece. Apă caldă. Se merge pe încredere.

Într-o lună, am inversat cifrele. În loc de 703, la total, am trecut 730 de metri cubi. Am trăit o lună întreagă cu spaima că voi plăti o sumă fabuloasă, ca pentru tot blocul. S-a întâmplat ca ochiul rațiunii să stea pitit și să vegheze. Administratoarea a observat și a corectat. Merita un mărțișor. Nu l-a primit. Ar fi fost, totuși, frumos. L-ar fi prins în puloverul din lână, cu maci ochioși și frunză răzleață, de culoarea smochinei verzi. Dar, ca să nu cred cumva că înghite toate erorile locatarilor, mi-am auzit următoarele vorbe: N-ați înțeles nici acum, de atâta vreme, cum se trece apa, bat-o vina, în tabel? Am vrut să ripostez, dar era la mine-n casă, nu se cădea. M-au luat transpirațiile. Am încurcat cifrele, atâta tot. Mi-a răspuns, apropiindu-se de mine, ca jucătorii de sumo, piept la piept (se putea, nu eram, pe atunci, în vreme de criză): Dacă eu aș încurca cifrele, mi-ați scoate ochii. (Îndreaptă pixul, pentru a exemplifica, spre ochi. Eu îmi imaginez că-s pe podeaua de scrimă. Cu mâna-n șold, mă pregătesc să atac. Îi ating cu floreta viziera. Schimb de replici. Fandări. Din florete ies scântei. Macii din pulover se dezintegrează. Frunza rezistă. Masca mea e din oțel inoxidabil.) Că, măiculiță, Doamne, ce analfabetă-i administratoarea, că nu știe să facă scăderi și adunări, aritmetică simplă, bla, bla, bla. Mi-or auzit urechile la viața mea, că nu-s de ieri, de azi. De ce există noțiunea de VE-RI-FI-CA-RE, colega? Silabisesc, să-nțelegeți… Verificăm pentru a nu greși. Ca la școală. Priceput? Tac mâlc. Ea își aranjează masca pe nas. Îmi vine să-i zic vreo două. De-abia mă abțin să nu-i trântesc ușa în nas. I se rupe elasticul, rămâne cu masca suspendată de-o ureche și-i cade pixul drept pe broasca de pe preș. (Pe desenul în formă de broască.) Mă enervează peste măsură acel COLEGA. Îl pronunță ironic. Putea să-mi spună oricum, dar nu colega. Iese și vecina de alături. Ne vede, cască ochii, nu zice nimic, n-are mască, reintră în apartament.

Urcă vecinul de la trei. Fără mască. Nu știe că e ziua ”de întreținere”. Administratoarea cu maci și frunză verde ca măslina mă lasă pe mine-n pace și-l ia pe bietul om: Stați, nu vă faceți că nu vedeți pe lângă cine treceți. Vin și la voi după bani. Mintenaș vin. Îi puneți în plic. Nu-l sigilați, că trebuie să număr banii. Mă uit lung la ea, la vecin. Îngaim: Am sigilat plicul, să nu pice banii. Se întoarce pe vârfuri: Dezlipiți plicul, vreau să numărați banii în prezența mea. Eu: I-am numărat când i-am băgat în plic. Ea, cu capsa pusă: Îi mai numărăm, că nu strică. Vecinul, în timp ce urcă: Eu plătesc la bancă. Săru’ mâna. Ea: Tot trec, să iau apa. El, în timp ce-ntoarce cheia-n ușă: N-am scris-o încă. Ea: O scrieți până ajung la trei. El: Sau nu. Se aude un câine lătrând. E bucuros. Stăpânul tocmai a ajuns acasă.

Întâlnirea cu administratoarea, în fața blocului, nu a mai avut loc. Doi pensionari așteaptă, cu plicurile sigilate în mână, pe o bancă improvizată. Se plâng că e frig și n-au găsit măști la farmacie. Admiră magnolia și se întreabă cât va mai dura criza. Coboară administratoarea, după vreo două ore de încasat birul. Se holbează la ei ca la niște stafii. Amândoi întind plicurile. Ea se ferește ca dracul de tămâie. Îi admonestează: Unde-s măștile? Mănușile? N-aveți voie afară! Unul dintre pensionari, curajos, răspunde: La spitale, duduie. Acolo-i nevoie de măști, că mor oamenii. Ei mor și noi plătim ca fraierii întreținerea, la zero grade Celsius. Ea, obraznică: Da nu ți-a spus ministrul să nu ieși din casă? Te încadrezi. Ai peste 65 de ani. Bătrânul, cu plicul tot în mână: Mi-o fi zis, dar io îs de modă veche. Râde și dă să intre-n scara blocului. Celălalt pensionar îl urmează spășit. Administratoarea face un ultim gest, autoritar: se-ntinde ca o floretistă iscusită, smulge cele două plicuri cu vârful armei albe din recuzită (pixul pe care-l scăpase pe jos) și pleacă fără să salute.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *