Pe corso, cu calul

Cinci ani a stat în casă. Cinci intrări în veșnicie. Avea piciorul rupt din șold. Primise de la un medic, ortoped inimos și jovial, un cadru cu care se mișca pe coridorul lung. Făcea ture prin apartament. Nu avea aplicație pe telefon, dar număra pașii conștiincios, zi după zi. Cât de bucuroasă era când, la sfârșitul zilei, constata că hașurase 20 de ture. Se antrena pentru o competiție la care nu s-a înscris niciodată. Se antrena și îndura răcnetul oaselor fragilizate, măduva încapsulată în propria ei substanță, ecoul durerii.  

În rest, stătea țintuită în fotoliul din camera mică, într-un bloc cenușiu, ca spinarea șoarecilor de stepă, un imobil impersonal, care nu semăna defel cu ce lăsase în urmă. Se mutase la oraș. Nu regretase. Privea goblenul cu flori de câmp. Îl cususe la țară, într-o iarnă, la lumina zvăpăiată a focului ce bolborosea triumfător în cuptor. (De aceea, albăstrelele, margaretele și  păpădiile din peisajul țesut păreau zâne gracile, decupate din povești, cu talia zveltă și pălării arcuite. Și soarele ținea în balans culoarea, o doza impecabil.) Era, pe atunci, educatoare la grădinița din satul acela bănățean. Grădinița era lângă biserică. Copiii smulgeau crengile pline cu cireșe, la începutul verii, prin mai, iunie. Alergau cu ele în cerc, le agitau necontenit, ca pe sulițe. Din genunchii lor juliți, țâșnea sângele. Preotul, de după gardul cu lămâiță, lansa dojeni, în cascadă, ei fugeau ca furnicile, în toate direcțiile, cu crengile pe umeri, voioși și netemători. Posibil să fi fost și eu printre acei copii, deși nu-mi amintesc. Tabloul se încețoșează, îmi e greu să-i disting nuanțele. Îmi sună-n urechi, estompat, un clinchet sidefiu, al zilelor de vară. 

Bunica a suferit când i-a murit băiatul. Ca un câine a suferit. Dar nu bănuia că viața îi va întuneca orizontul cu totul, peste foarte puțin timp. În același an. 1992. N-a putut să participe la înmormântarea fetei. Acesta a fost chinul ei. Să știi că ți-a murit copilul și să nu poți merge la înmormântare. Să stai țintuită-n scaun și să plângi mocnit, ca un tăciune care se stinge ușor. Nu mai rămâne nimic din el, doar pata de fum, purtată-n ochi, ca punctul acela negru, din zilele cu prea mult soare, când timpul se condensează în marginile unei particule de eternitate, efemer și tandru. Punctul care-ți intră-n ochi și se zbate să cuprindă tot orizontul, ca un curcubeu abia ieșit din pulpana nimicului. Curba care adună-n ea, perfect și distant, toate culorile universului. ROGVAIV. Și au urmat zile și nopți de dus în cârcă, pietroaie agățate de suflet. Și era atât de greu să le urnești. Și nu dădeau semne că s-ar dezintegra vreodată. Pietrificarea sentimentelor. Ghemotoace pietrificate de sentiment, asta era bunica. Tristețe inoxidabilă, prinsă, ca pânza de păianjen, de suflet.

Totuși, firul acela de viață, minusculul vegetal, care ne face să mergem mai departe, orice ar fi, era acolo și o mâna în fiecare zi, cum păstorul își mână turmele la vale, să se adape. Era suficient să privească pe fereastră. Și o făcea adesea, de cum se-ndrepta în acel cadru impropriu, dar atât de util. Fereastra era salvarea ei, la orele dimineții, când nimeni nu mai era prin preajmă. (Cerul își desfăcea meticulos pânzele. Tăcerea nu mai era o problemă de gestionat, ca altădată. Norii. Puțini. Atât de aproape, atunci. Înaintarea lor era întreruptă de zborul unei păsări.)

”Credențul” de pe coridor părea mai uriaș ca oricând, cu sertarele lui sculptate, cu mânerele din fier forjat, cu oftatul din încheieturi. Și se punea pe scris. De fapt, transcria din cărți, pasaje întregi. Când obosea, după ritmul acela frenetic, se lăsa pe spate, în fotoliul din camera mică (asemenea țăranului pe căpița de fân), și începea să citească cu voce tare. Mă apropiam de ea. Îmi plăcea să o ascult. Mi se părea că se adresează unei clase, ca pe vremuri, când roiam în jurul ei, într-o sală mare de sat bănățean, în grădinița de lângă biserică. Într-o zi mi-a spus că ar vrea să mai învețe puțină franceză. Făcuse la școală, dar uitase, n-a avut cu cine să exerseze de-a lungul vremii. 

I-am dat un dicționar francez-român și s-a pus pe copiat cuvinte, cu tot cu definiție. Mi le recita ca pe niște poezii. O apuca, așa, din senin, râsul. (Nimeni nu râdea cu atâta poftă în familia noastră.) Mă puneam și eu pe râs. Dura vreo câteva minute. Se descărca nervos. Alteori, plângea în palmă și murmura cuvinte pe care nu le-am deslușit niciodată. Era un fel de jelanie. Incantația bunicii. Cântecul tristeții în care-și înnoda existența. Când vedea că apar, îmi spunea, cu fața roșie, asemenea unui copil pe care-l prinzi nepregătit: Cred că mi-a intrat ceva în ochi!. Cu capul dat pe spate, aștepta să o examinez. Nu ți-a intrat nimic. Accentua: Ba da. Trebuie să fie un fir de praf. Sau un păianjen mic, ce știu eu… Își lua cadrul, dintr-o zvâcnitură. Făcea ture de coridor, salturi peste obstacole nevăzute. Îi mângâiam ușor părul, umerii. O rugam să-mi spună ceva în franceză. Nu mai știu nimic. Am uitat tot. Mă apuc mâine de altă limbă. Sau adu-mi mai bine un dicționar de-al nostru, că am chef să dezleg niște rebusuri. Gâfâia. O lua de la capăt. Atingea marmura de pe bufet. Trecea pe lângă oglindă, pendul, etajera cu medicamente. Brațele îi tremurau. Uite, plimb calul. Îl vezi? El mi-e prieten… Am ieșit pe corso cu calul.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *