Masa regală franceză este exemplul extrem, modelul pentru cei bogaţi, ca şi pentru săracii din regat. În centralitatea franceză, este locul de unde pleacă totul. La începutul secolului al XVI‑lea, Ludovic al XII‑lea îşi începe mesele cu fructe coapte la cuptor, urmate de paste, supe, peşte, fripturi (şase diferite), fructe confiate. Succesorul său Francisc I se hrăneşte cu toate legumele şi toate animalele care se înalţă spre cer: păuni şi vânat. Şi de asemenea anghinare, pere, peşti de apă dulce, fripturi. Iar ca desert (numit „sfârşitul mesei”): fructe confiate, prăjituri cu măduvă de vită şi patiserii cu migdale şi miere.
Fragi apropiaţi de cei cunoscuţi astăzi (şi mult mai mari decât fragii de pădure consumaţi încă din preistorie); începând din secolul al XIV‑lea, 12.000 de tufe de fragi sunt plantate în grădina palatului Luvru, în care locuiau regii.
Mesele rămân locul marilor negocieri. Astfel, în timpul întâlnirii de la Le Camp du Drap d’Or dintre Francisc I şi Henric al VIII‑lea, respectiv regi ai Franţei şi Angliei, de la 7 la 24 iunie 1520, asistăm la o înlănţuire de festinuri. În cursul primelor patruzeci şi opt de ore, sunt servite două sute patruzeci şi opt de feluri de mâncare. Două mii de oi, şapte sute de anghile de mare, cincizeci de bâtlani, vinuri de Bordeaux, rosé, Malvasia, Burgundia sunt consumate în timpul întâlnirii.
Zahărul este încă un semn de lux. Nostradamus îl prezintă, în Traité des Confitures, ca pe un medicament. Nobilii beau hypocras (vinum hippocraticum), o băutură în care se macerează cuişoare, flori de portocal, scorţişoară, coajă de laur de India şi zahăr. Vinul se bea amestecat cu apă.
Sub Henric al II‑lea, apoi sub Henric al III‑lea, furculiţa devine curentă fiindcă nu se mai suportă ca hrana să fie luată de acolo unde au pus mâinile alţii.
Puţin mai târziu, la 17 decembrie 1600, masa servită la căsătoria lui Henric al IV‑lea cu Maria de’ Medici în catedrala Saint‑Jean din Lyon se desfăşoară în patru interminabile etape: antreurile (pateuri, plăcinte, aspicuri, patiserii sărate); supele şi cărnurile fierte; cărnurile fripte (claponi, găini îndopate, vânat şi pateuri); deserturile (jeleuri, creme, patiserii dulci…). Postul este atunci considerat o practică excesivă; astfel se inventează „postul gurmand” (a da corpului ceea ce‑i este necesar ca să funcţioneze).
A hrăni poporul rămâne esenţial, ca pe timpul faraonilor. Şi, potrivit formulei atribuite lui Henric al IV‑lea: „Dacă dă Dumnezeu să mai trăiesc, voi face să nu mai existe nici un plugar în Regatul meu care să nu poată pune o găină în oală”.
Cuţitul de masă devine mai încolo comun. Cardinalul Richelieu, care detesta să‑şi vadă comesenii scobindu‑se în dinţi cu ele, a interzis cuţitele cu vârf ascuţit, astfel că furculiţa devine şi mai necesară.
Jacques Attali
Istoriile alimentației
Ce va să zică a mînca?
Traducere din limba franceză de Dan Petrescu
Colecţia Plural M
„Ce mîncau oamenii cu mii de ani în urmă? Ce vor mînca peste un secol? Cum și unde au apărut focul, agricultura, creșterea animalelor? Ce mîncau împărații romani? Dar cei chinezi sau regii Franței? Cum mîncau supușii lor? Cum se explică interdicțiile alimentare din fiecare religie? A dispărut cu adevărat canibalismul? Ce legături sînt între sexualitate și alimentație? Cum și unde au apărut restaurantele? Cine a inventat pizza? Cine mănîncă insecte? Dar alge? Ce mănîncă bogătașii de astăzi? Ce popoare se hrănesc cel mai bine? Se va putea asigura o alimentație sănătoasă pentru zece miliarde de oameni? Vom fi oare obligați să mîncăm ceea ce ne va impune o inteligență artificială? Oare mîine vom mai sta la masă împreună?
Această vastă frescă înfățișează modul în care am trecut de la o alimentație variată, naturală și abundentă la produse alimentare standardizate, industriale și făcute pe bandă rulantă, otrăvuri și pentru om, și pentru natură. Ea dezvăluie imensa putere economică, ideologică și politică a industriei alimentare, precum și legăturile mai puțin cunoscute dintre mîncare și conversație, dintre alimentație și putere sau dintre ceea ce mîncăm și geopolitică.
Înțelegerea acestei istorii este fundamentală dacă doriți să vă preocupați de propriul dumneavoastră regim alimentar, să mîncați sănătos și bine – și să salvați natura, de care depinde supraviețuirea omenirii.” (Jacques Attali)
Jacques Attali (n. 1943), eseist, doctor în ştiinţe economice, a fost timp de zece ani consilier al lui François Mitterrand. Este fondatorul a patru instituţii internaţionale: Action Contre la Faim, Eureka, Positive Planet şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. A fost inclus de Foreign Policy Magazine printre primii 100 de intelectuali publici ai lumii. Dintre numeroasele sale volume amintim Meurtres, en toute intelligence, Diderot ou le bonheur de penser şi Présents parallèles. De acelaşi autor la Editura Polirom: Scurtă istorie a viitorului (2007, 2016) şi Cum să ne apărăm de crizele următoare (2019).
