Apărut în a doua jumătate a secolului trecut, romanul „Un veac de singurătateˮ al scriitorului columbian Gabriel García Márquez ( Ed. Rao, București, 2002, trad. Mihnea Gheorghiu ) a reușit să străpungă, într-un timp record, bariera criticii și să se înscrie pe voluta unui succes editorial enorm. „Un eveniment literar de excepțieˮ, îl saluta, cu entuziasm, Mario Vargas Llosa, surprins să constate „expresia perfectă, cea mai patetică, a singurătății omului sud-americanˮ. Luxuriantă junglă de sensuri, povestea comunității din mlaștinile Riohacha ne poartă, pas cu pas, spre folclor, mitologie, oprește pentru reflecții și analize, descrie circumferințe istorice, în tonuri monocrom-alchimice, de liric sau grotesc. Ascunse ochiului în textura vegetală, se fac auzite, însă, în momente epice de acalmie, notele unei „pastorale a dezamăgiriiˮ.
Ne aflăm pe o bandă temporală, între momentul în care Macondo ( Aracataca ) însemna o „lume atât de nouă încât multe lucruri nici nu aveau încă numeˮ și cel în care devine un miraj „părăsit și de păsăriˮ. Caracteristica principală a neamului Buendía, pe rădăcina căreia crește satul, este solitudinea, tumoră a sufletului care le macină nucleul sufletesc și le răzbate în trăsăturile exterioare ( „aerul de însingurareˮ, „tristețea de saraziniˮ, privirea mirată, dovadă a „curiozității și lucidității fără leacˮ ). Din matrixul primului Buendía, blestemul singurătății se ramifică, se nuanțează cu fiecare personaj, se filtrează după sex, după timpuri, tinde să depășească frontierele morții, aspiră la fatum universal.
Însingurarea fondatorilor așezării este colectivă, circumstanțială, determinată geografic. „Se petrec pe lume lucruri extraordinare (…) în timp ce noi continuăm să trăim ca măgariiˮ, constată, cu accesul de disperare al marginalului, patriarhul José Arcadio ; complexul său concentraționar îi oferă certitudinea că timpul s-a oprit într-o zi de luni, că „mecanismul timpului s-a defectatˮ. Tărâmul inert, „în care nu se petrece nimicˮ, alterează percepția, duce la griparea roții temporale, la angoasa recluziunii într-un prezent imobil – fapt care îl îndreaptă spre „camera realitățiiˮ magului Melchiade, unde execută un veritabil salt cuantic în câmpul conștiinței și atinge un nivel al singurătății, de natură emoțională, mai adânc și semnificativ decât celelalte, temporal și fizic. Conducătorul așezării întâlnește aici fantoma vechiului său rival, Prudencio Aguilar – care, și ea, suferă de lipsa socializării, de „apropierea celeilalte morțiˮ – împreună cu care hotărăște proiectul unei ferme de cocoși de luptă „pentru a avea cu ce-și trece vremea în duminicile plictisitoare ale morțiiˮ. Al treilea locuitor al straniului orizont, guvernat de legislația afectivă a „obsesiilorˮ, apetențelor și regretelor, indiferent spațial și temporal, este Melchiade care, mort, deja, o dată „în Singaporeˮ, reînvie în Macondo, ca să însoțească trecerea protagoniștilor prin istorie. Numitor comun al vieții și al morții, singurătatea ocupă, de la început, centrul ontologic al ființei și ascunde un desen inițiatic, stratificat.
Pe măsura creșterii satului, procesul însingurării înaintează. Îndepărtarea de lume a generației a doua ( a Eroilor ) se generalizează, se diversifică, iar cronica familiei Buendía capătă proporțiile unui tratat al nostalgiei universale. Cea de-a treia spiță – s-o numim „a războiuluiˮ – multiplică și mai mult soiurile și variantele ei de manifestare. Într-un fel reacționează Sfânta Sofia, care „își consacrase o viață întreagă de singurătate și tăcere creșterii unor copii care abia își mai aminteau că sunt copiii și nepoții eiˮ și ajunge „să rătăcească într-o bătrânețe solitară, gătind puținul pe care-l mâncau, dedicându-se aproape în întregime slujirii lui José Arcadio al Doileaˮ – altfel stau lucrurile cu Arcadio, care, marcat de respingerile copilăriei, compensează printr-o tristețe „aproape impersonalăˮ. Odată cu accelerarea civilizației, care duce la comprimarea și „deteriorarea timpuluiˮ, viața pare a se goli de rost, iar moartea se videază de aura mitică. Descendenții generației a doua populează un topos marcat de absolutismul Banului și al frivolității, din iluziile căruia pot evada pe un drum solitar, devenit condiție eshatologică. În vreme de prosperitate, Aureliano al Doilea organizează monstruoase chefuri, preferă să ignore, să mănânce, să uite ; calamitatea care-i spulberă bunăstarea îi oferă, spre sfârșitul vieții, șansa de a-și descoperi „paradisul singurătătății împărtășiteˮ. Moștenită pe linie paternă și presimțită ca o chemare a unui destin supranatural, Remedios a Doua preferă să locuiască un fel de bulă ermetic închisă, iar, în cele din urmă, se dematerializează complet, în văzduh. Pentru José Arcadio al Doilea retragerea se produce accidental, traumatic, ca o consecință a secționării cordonului familial ; mai târziu, groaza morții, resimțită într-un tren încărcat cu cadavre, îl expediază în camera „din afara timpuluiˮ a bunicilor săi, din care, finalmente, dispare.
Pentru firile delicate ale femeilor Buendía, detașarea de oameni împlinește o funcție securizantă, de comunicare și rememorare a colecțiilor afective. Simptomele de-socializării apar la vârsta primei tinereți, ca mecanism de apărare în fața eșecului erotic ( Amaranta, Rebeca, Meme ), urmare a unui fals sentiment al datoriei ( Santa Sofia de la Piedad ), sau produs al lucidității ( Remedios ) și pot determina risipirea, stingerea, anularea de sine. Rebecăi, izolarea îi provoacă, spre pildă, schimbări fizice și regresul la fixațiile copilăriei. Pentru Amaranta, rămasă fată bătrână, blocată undeva între iubire și ură, claustrarea se transformă într-un război cu remușcările, până în pragul eliberator al morții. Lui Meme, din generația a patra, retragerea îi este inoculată de iubire ; odată căzută în capcană, se afundă tot mai mult, până își închide sufletul sub consemnul tăcerii. Cu toate că nu par afectate de subtile conflicte interne, nici deturnate de la tipicul acțional, femeile puternice, vectori ai stabilității și fertilității, nu se pot sustrage de la melancolia care le caută, cu obstinația epidemiei : „adevărul este că lumea se sfârșește încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodatăˮ, remarcă Ursula.
Dacă desprinderea de comunitate a femeilor defulează, majoritar, în aria trecutului, singurătatea bărbaților se afirmă în temnița unui prezent forțat și continuu. Pentru decriptarea ei, ne-ar fi de folos două chei. Prima dintre ele este psihologică : stirpea lui José Arcadio își transmite, asemeni unui fruct cu miezul stricat, vanitatea, inteligența, setea faustică de cunoaștere, ambiția puterii, dar și nevolnicia afectivă. Pe acest teren, anxietățile și nevrozele masculine, deprinse în anii tinereții – pornirile incestuoase și eșecurile erotice ( Aureliano ), obsesiile sumbre ale sfinților proteguitori ( José Arcadio ), traumele războiului ( José Arcadio al Doilea ) – se activează în contexte propice ( anii de conflict militar, pentru Aureliano, „anii cei lungi ai ploiiˮ pentru Aureliano al Doilea, bătăliile sindicale, pentru Jose Arcadio al Doilea ) și dezvoltă sentimente de alienare, eșec, tentative de suicid. Din perspectiva protagoniștilor, însă, izolarea bărbaților Buendía apare ca reacție defensivă la absurdul existențial, consecință a unui prea-plin vital care nu-și găsește făgașul într-un viitor pustiit de sens. Sugestive pot fi, aici, două reacții, emanate din aceeași impresie. Ajuns la paroxismul neapartenenței, José Arcadio, imagine a Forței brutale, decide să se împuște ; întors acasă, după douăzeci de ani de front, colonelul Aureliano, Eroul dezrădăcinat, se simte „pierdut, rătăcit într-o casă străină, în care nimic și nimeni nu-i mai trezea nici cea mai mică urmă de afecțiuneˮ ; nu se gândește, totuși, la sinucidere, iar bătrânețea îi repetă etapele morții psihice ale tatălui : „după trecerea circului, se duse atunci sub castan gândindu-se la circ și voi să continue să gândească (…) dar nu mai găsi nicio urmă din el în amintirile saleˮ. Dacă ne desprindem pentru o clipă din curgerea narativă, am putea observa că singurătatea bărbaților creează o platformă de pe care fantasticul – intervențiile ghidului Melchior, spre pildă – se difuzează, prin rețele capilare, către toate colțurile operei.
Potopul și consecutiva „inversareˮ a timpului modifică, în cele din urmă, tiparul evoluției personajelor : Ursula moare după ce atinge dimensiunile unui făt, Aureliano atinge stadiul mitic originar. Expresia noii generații pare a fi José Arcadio – „re-editareˮ a lui José Arcadio al Doilea și, prin el, a bunicului – „copil tomnatic, grozav de trist și de solitarˮ,„terorizat de tot ce-l înconjuraˮ, ce pare să acumuleze toate angoasele înaintașilor. Aureliano, ultimul vlăstar Buendía, cunoaște anii secetei și mizeriei, în care realul începe să se deșire în ireal, iar timpul se împuținează la un „trecut a cărui nimicire nu ajungea să se consume, deoarece continua să se nimicească, indefinit, consumându-se pe dinăuntru, sfârșind în fiecare clipăˮ. Odată deprinsă obișnuința izolării, toate încercările ulterioare de a-și sparge carapacea – prietenia cu fratele său, cu învățăceii, frecventarea stabilimentului „Copilul de aurˮ – se soldează cu un eșec. În sfârșit, episodul desperat-regenerator prin care, „prizonieri ai singurătății și ai dragostei și ai singurătății dragosteiˮ, Aureliano și Amaranta Ursula se dedică amorului nu reușește să oprească inevitabilul. Nașterea copilului lor, care „avea tot ce-i trebuie pentru a relua această spiță de la început și a o purifica de viciile vătămătoare, ca și de vocația solitară, deoarece era singurul dintr-un veac întreg care fusese zămislit din dragosteˮ are loc prea târziu. „Semințiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua șansă pe pământˮ, încheie magul. Timpul expirase : catastrofa era pe punctul de a începe.
În pofida energiei și a calităților, certe, niciun Buendía nu a putut opri roata declinului, care le-a distrus civilizația pe care tot ei o construiseră. Niciunul dintre ei nu a înțeles că inamicul nu era depărtarea, un partid politic sau altul, nonsensul, ci refuzul lumii, izolarea ego-istă, care puteau fi învinse prin darul afecțiunii și al creației generoase. Gabriel García Márquez, veritabil Melchiade american, își încheie remarcabilul studiu asupra numeroasei familii umane, cu imaginea singurătății care, pornind din Macondo, unde a câștigat de la început, se lărgește și amenință, ca un giulgiu, o lume întreagă.
