Departe de Credință – aproape de Inchiziție

La 1642, un distins ierarh din Moldova, Varlaam pe nume (Vasile Moțoc în tinerețea-i mireană) încerca să-i convingă pe credincioșii vremii lui că închinarea la icoane  nu înseamnă exhibare fizică, iar aceasta deoarece „când ne închinăm icoanei și o cinstim, nu cinstim șarurile sau lemnul, ce obrazul celuia ce-i scris pe icoană cinstim”.

Realitatea contemporană nouă arată fără drept de tăgadă că nu s-a schimbat nimic, ba, dimpotrivă fenomenul transmiterii salivei între credincioși a devenit și mai pronunțat nesocotind chiar și sugestiile  decente ale unor ierarhi, mai precis ale ierarhului suprem, Patriarhul. Repet ceea ce afirmam cu ocazia vizitei Papei Francisc în România: prin Patriarhul Ei, Biserica Ortodoxă Română a dat proba unei instituții cu totul respectabile; din păcate Ea nu înseamnă doar Întâistătătorul, lucru vădit în ultimele săptămâni de luptă globală și națională cu temutul corona – virus. Dacă îndemnul patriarhal era ca în măsura posibilităților credincioșii să se abțină de la transmiteri salivare ocazionate de felurite acte rituale, iată că unii, destul de mulți, „tari”  în credință, au continuat să se închine șarurilor și lemnului, cum ar spune Varlaam, nesocotind cu mândrie sau prostie sfatul Maicii Biserici. Interesant și faptul că s-au găsit unii care să îndemne la prudență în cazul că sunt și credincioși „mai slabi în credință”. Regretabilă formularea cu atât mai mult cu cât vorba despre „credința care mută munții din loc” e nu doar simbolică dar nu s-a văzut încă să mute din loc viruși, microbi sau bacili. Ceva mai ordonați, catolicii au urmat sfatul ierarhului lor, renunțând să-și mai înmoaie degetele în apa sfințită, fie și pentru că pe moment s-a renunțat la  ea; altminteri explicațiile tânărului prelat catolic din capitală au fost foarte convingătoare prin echilibru.

Revenind la Ierarhul nostru, nu putem să nu remarcăm în sensul celor sugerate mai sus, că el este în vârful unei piramide cam stufoase și nu întotdeauna credincioase jurământului de supunere și ascultare; cum altfel să interpretăm faptul că într-o catedrală un profesor universitar epidemiolog le explică credincioșilor necesitatea igienei anti virale, de față cu ierarhul locului, pentru ca apoi toți să se înghesuie sub privirile păstorului la aceeași linguriță,  ștergându-se apoi cu același colț de ștergar oferit de actantul ritualului; concluzia e că fie spiritul de turmă e imbatabil, fie toți sunt „tari în credință”. Problema e doar că, la o adică, tot la unitatea de „primiri infectați” ajung indiferent de tărie (non alcoolică).

Ce să mai spunem de circul tot mai frecventelor spectacole presupus exorcizatoare, cu tarife deloc de neglijat? Regretabil e că organele bisericești locale se rezumă la a-și exprima regretul; fără măsuri punitive la adresa „exorcizatorului” ,  ceea ce nu o dată te duce la gândul posibilei cârdășii. 

Desigur,  în timp, oamenii au încercat felurite paliative; romanii, pragmatici și neîncrezători în munți, căci zice Horatius „se screm munții și se naște un șoarece ridicol”, cu ocazia unei ciume l-au adoptat pe Appollo, nu pentru că era frumos ci pentru că, o spune și Caesar depellere morbos, sperau că îndepărtează bolile și cu ajutorul medicilor nu doar a lirei. Evul Mediu a adus isteria generală cauzată de neștiință astfel că, pe lângă căutarea vinovaților (vrăjitoare, evrei, etc.), în lipsă de altceva, se consuma carne de … șobolan, principalul vector al ciumei.

Revenind la turma noastră, oile noastre – mai literar zicând – nu pot să nu constat că singurul lucru care lipsește în continuare este respectul față de ierarhie și Ierarh. Cu doar câțiva ani în urmă, într-o amicală discuție cu un tânăr și respectabil ierarh ortodox local, am avut parte de o confesiune mirabilă din partea lui; ideea era că Biserica noastră ar fi mai… perfectă, desăvârșită adică,  dacă moștenea și spiritul de ordine și respect al celei latine, romane, căci limba o avem. Ca latinist și nu altfel, m-am simțit flatat, iar ca traducător de texte patristice și medievale mi-am permis să-i răspund ipotetic că pentru asta ar fi trebuit să fi avut și noi o Inchiziție ortodoxă. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *