Coroana virușilor sau Idealul viral mediatic

Cât va ține actuala frenezie declanșată de numitul coronavirus e greu de spus dar prin efectele de până acum pare să fie o adevărată „coroană” a virușilor lăsând în neagra uitare presupus simiesca ebola  de odinioară (de laborator sau nu); pentru mediatici, indiferent de sex, etate sau canal, asistăm la adevărata viralizare (sau virusare), astfel încât explicațiile fără nici un suport științific sunt prezentate atât verbal cât și dând din mâini, ceea ce ar putea fi un semn că vorbitorii, conștienți în fine de neajungerea limbii (din gură), caută să ne convingă și manual; stupid, inutil, degeaba. În sfârșit a devenit viral și la propriu ceva serios, nu doar pisici jucându-se cu câinii sau vreun bebeluș țopăind în deja două picioare. 

O adevărată isterie mediatică te face să îți pui întrebarea dacă nu cumva  vreo variantă a virusului ucigaș atacă întâi cerebelul jurnalistic de preferință…

Și în fapt iarăși nu e nou nimic, în afara virusului, probabil, căci avertiza Thucydides acum două mii și cinci sute de ani „firea omenească e izvorul tuturor fericirilor și nenorocirilor omenești”; ca atare e vorba întotdeauna de „adevărul faptelor petrecute și care se vor petrece iarăși vreodată, potrivit firii omenești, la fel sau în chip asemănător”.

Ceea ce se petrece acum, s-a mai petrecut „în chip asemănător”, cum spune istoricul: „la început nici medicii nu erau în stare să dea ajutoare, căci nu se pricepeau, ci ei înșiși mureau, cu atât mai frecvent cu cât se apropiau de bolnavi; la început nu le venea în ajutor nici vreo altă artă omenească”.

În lipsa mijloacelor mediatice și a deservenților lor, omenirea nu ducea lipsă de capete înfierbântate nici atunci astfel că istoricul se consolează cu ideea democratică : „despre această molimă să spună fiecare ce știe – medic sau om simplu –  din ce pricină se părea că a izbucnit și să arate cauzele unei atât de mari înrăutățiri a sănătății:”

Ca și acum, locuitorii infestați știau foarte clar de unde vine virusul sau ce era, vestea se răspândea viral chiar în lipsa mediaticilor, așa că la nivelul lui „după cum se spune”, răul „a început să bântuie din Etiopia, apoi a coborât și în Lybia și în Egipt. În cetatea atenienilor s-a abătut dintr-o dată prinzând mai întâi pe oamenii din Pireu”. Evident că vinovații au fost identificați de îndată ca fiind străinii căci „locuitorii de acolo au spus că peloponezienii  aruncaseră otrăvuri în puțuri, pe acolo neexistând încă izvoare”. S-a vădit foarte curând că lucrurile nu stăteau astfel dar ideea era bună mai ales că îmbolnăviții erau în război economic în primul rând cu cei acuzați de otrăviri, cu Peloponesul (e perioada războiului peloponeziac). 

Câteva simptome ale maladiei merită redate fie și pentru comparație, fără pretenție de diagnostic: „pe alții fără nici un fel de alt simptom, ci deplin sănătoși, îi cuprindeau călduri mari la cap, ochii se înroșeau și se inflamau… respirația devenea neregulată și rău mirositoare: după aceea urmau strănuturi și răgușeală…mulți făceau eforturi deșarte să vomite cu spasme violente… organele interne atât de puternic erau înfierbântate încât bolnavii nu puteau suferi pe ei nici o haină. Mulți dintre cei nesupravegheați s-au aruncat în puțuri, cuprinși de o sete nepotolită dar boala rămânea la fel. Boala care se manifesta mai întâi la cap, începând de sus, trecea prin tot corpul și dacă cineva scăpa de cele mai puternice atacuri, afecțiunea extremităților indica totuși prezența bolii.”

Ca întotdeauna, deci ca și azi „unii mureau din lipsă de îngrijire, iar alții din prea multă îngrijire”. 

Modul cel puțin bizar în care se  manifestă mila creștină azi prin refuzul de a-i primi acasă pe unii încă sănătoși, ține iarăși de firea omenească precum odinioară : „cea mai mare distrugere o producea, într-adevăr, caracterul contagios al bolii. Astfel, de teamă că nu voiau să se atingă unii de alții, bolnavii mureau părăsiți – și multe case au rămas goale din lipsă de îngrijire – ”. Mai mult chiar există șanse ca prin închiderea lăcașelor de cult – firească totuși – să se întâmple precum odinioară: „Și templele erau pline de morți, căci mureau și acolo. Într-adevăr, deoarece boala se arăta mai puternică, oamenii nu mai aveau ce face și, atunci, le erau la fel de indiferente și cele sfinte, și cele profane”. 

Privind lucrurile în ansamblu și (încă) detașat, e clar că epidemia din Atena dacă nu ar fi existat, trebuia inventată fie și pentru a ne fi limpede că firea omenească, fără a suferi  vreo metamorfoză esențială, face ca întâmplările să fie trăite „la fel sau în chip asemănător”.

Dar, pentru a lăsa o imagine clară a ceea ce a fost recent, comparativ cu ceea ce a fost în trecutul îndepărtat,  e nevoie de un Thucydides; neavând unde să-l aflăm, putem opta pentru mediaticii omniscienți urmărindu-le fie discursul, fie gesturile; preferabil nici una nici alta.

Conform aceleiași distinse surse ateniene, în cazul unei prelungiri nefericite, vor prospera  pompele funebre (nu neapărat și cuvioșii slujitori căci „toate obiceiurile pe care le respectaseră cetățenii înainte erau călcate”) și lipsa totală de respect față de lege, ceea ce chiar că nu ar fi ceva deosebit nici la noi, nici aiurea: „nici o teamă de zei și nici o lege omenească nu-i putea opri, fiindcă, pe de o parte, socoteau că și cinstirea și lipsa de cinstire a zeilor are aceeași valoare, pentru că vedeau că toți pier la fel”.

Trecând însă peste dureroasa filozofie a grecului, să încheiem cu observația distinsului bei de Samos, Ion Ghica, cu referire la epidemia din vremea lui Caragea: „totdeauna după o epidemie, ca și după un război, omenirea caută a-și recăpăta nivelul; în aparență viața devine mai lesne, averile flăcăilor și zestrele fetelor sporesc prin moșteniri și prin moartea fraților și surorilor cu cari ar fi avut să împartă averea părintească, dacă ar fi trăit ei. Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftinește pâinea, și această credință avea pe atunci oarecare temei, căci țara fiind pe atunci lipsită de export, grâul nu avea altă căutare decât pentru consumația interioară”. Străbate ceva din optimismul specific neamului nostru. Se adeverește gândul senecan după care un lucru serios poate fi o mare bucurie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *