Cornelia Pillat. Amintirea ca ofrandã

În memoria mamei mele, Cornelia Pillat, plecatã la Domnul pe 18 aprile 2005, aş vrea sã aprind în scris o lumânare, aşa cum a fãcut-o ea, cât a trãit, pentru cei dragi de dincolo de lume.
Dupã moartea tatei, survenitã în decembrie 1975, mama a început sã rãsfoiascã vechi albume de familie, sã reciteascã scrisori de altãdatã, nu doar ca sã se refugieze în trecut ci şi sã dea de rostul atâtor fapte şi întâmplãri care i-au zguduit existenţa. S-a aşezat la biroul la care poetul Ion Pillat şi apoi fiul sãu, Dinu, îşi decantaserã trãirile, sublimându-le în artã. Mã vor ajuta morţii mei, a spus, cu gândul la povestea lui Ulise care, înfricoşat de urgia viitoarelor încercãri, intrase pe tãrâmul umbrelor ca sã le cearã sfatul.

Evadarea în trecut nu era o experienţã nouã pentru Cornelia Pillat. Ca istoric de artã, specializatã în pictura muralã a bisericilor româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, ea gãsise în lãcaşurile pe care le studiase în tinereţe o oazã de sacralitate, dãtãtoare de speranţã în vremurile grele ale dictaturii comuniste. În copilărie şi adolescenţă, o însoţeam adesea pe mama în drumurile ei prin satele de lângă Bucureşti, în căutarea bisericilor de tradiţie bizantină, pe care le studia pentru lucrările de la Institutul de Istoria Artei. De cum intram înauntru, ea începea să examineze zidurile înnegrite de umezeală şi de fumul lumânărilor, încercând să descopere pictura. Mie îmi plăcea să văd cum numai chipul unui înger sau faldul unei haine lungi ieşea din nebuloasa încăperii. Dar mama iscodea avid şi se lupta cu întunecarea, într-un efort continuu de a reda înfăţişărilor ceţoase consistenţa. Îi surprindeam îngrijorarea, când nu se putea agăţa de nici un contur, bâjbâind prin labirintul de pete şi de umbre. Însă tocmai atunci când cercetãtoarea se declara învinsă, biserica se însufleţea, ca şi cum ceva din energia privitoarei se transmitea fantasmelor de pe ziduri, trezind desenul şi culorile din uitare.

Mergeam în vârful picioarelor prin camera din casa noastră de demult, unde se petrecea minunea captării clarului din vag. Mama fixa o mică lampă sub un geam, pe care aşeza fotografiile făcute în biserici, deasupra lor desfăşura foaia de calc. Cu o peniţă fină, înmuiată în tuş, trasa caligrafia subiectului pierdut. Vedeam cum zugrăveala cenuşie se subţia în semn, se închega în forme. Ce îmi păruse hău se cuminţea în arcuiri domoale de chipuri şi de gesturi. Mă înduioşa să desluşesc cum ieşeau din întunericul frescei în desenul mamei, păstorii, Steaua, boul şi asinul, surâsul Născătoarei întinsă în fân cu Pruncul. Apoi ea fãcea sã aparã ochii luminoşi ai martirilor, resemnarea blândã a mironosiţelor îngenunchiate la poalele Crucii, figurile ctitorilor, ţinând în mâini, ca pe o ofrandã, biserica în miniaturã.

Pe mama o fascina cel mai mult programul iconografic al fiecãrei biserici, adicã modul de dispunere a scenelor de pe peretele exterior de la intrare şi de pe zidurile interioare. Îmi explica atunci cã aşezarea în frescã a episoadelor biblice în ordine simbolicã, nu cronologicã, fãcea parte din mesajul de tainã pe care ctitorii şi zugravii îl transmiseserã enoriaşilor în timpurile de restrişte ale ocupaţiilor strãine. În studiile Biserica Creţulescu din Bucureşti, Meridiane,1968, Pictura muralã în epoca lui Matei Basarab, Meridiane, 1980 şi Variaţiuni pe teme date în arta medievalã româneascã, Vremea, 2003, atenţia Corneliei Pillat se îndreptase înfriguratã asupra versiunilor autohtone ale unor scene ca Rãstignirea, Învierea şi Apocalipsa, punând în luminã calitãţile stilului bizantin care sublimau suferinţa, hieratizând, prin tãria credinţei trupul crucificat.

Experienţa ei, ca istoric de artã, a ajutat-o sã-şi organizeze mai târziu memoriile într-o suitã de episoade care, împreunã, au creat fresca unei epoci şi a unor destine. Astfel, Cornelia Pillat şi-a început cartea Eterna întoarcere (publicatã de Ed. Du Style, 1996) reluatã şi reîntregitã în Ofrande (Universalia 2002, Humanitas 2012), cu portretele pãrinţilor care i-au ctitorit existenţa. Sprijinindu-se pe propriile amintiri, pe mãrturii, scrisori şi fotografii uitate, ea a reconstituit contururile unor vieţi, case şi locuri disparate. În aranjarea secvenţelor narative, Cornelia Pillat s-a inspirat din repertoriul iconografic al bisericilor studiate mai demult, unde imaginile Sfintei Familii alterneazã cu cele înfãţişând martirajul şi moartea personajelor, pentru ca, mai departe, jocul de lumini şi umbre sã rezulte din juxtapunerea unor scene care graviteazã în jurul Învierii şi Apocalipsei.

Scriindu-şi amintirile, mama mea a descoperit în timp o nouã calitate a memoriei: aceea de a transforma suferinţele şi bucuriile unei vieţi în daruri închinate Creatorului. Liniştindu-şi sufletul, ea şi-a dorit ca prin scrisul ei sã dea şi altora lumina lãuntricã pe care o dobândise.

Rãsfoind scrisorile compuse de ea spre asfinţitul vieţii, am ales câteva fragmente inedite care îngãduie cititorilor de azi sã întrezãreascã ceva din felul de a fi al Corneliei Pillat.

(fragmente din Cultura ca interior, Vremea 2001 şi din „Notã asupra ediţiei” Cornelia Pillat, Ofrande, Humanitas 2012)

Cornelia Pillat
(texte inedite)

Nu mă plictisesc niciun moment, mă bucur de cărţi, de singurătate, de gânduri. Cum în situaţia mea de Robinson, nu aştept să mai apară la orizont nicio corabie, nu fac decât să deschid uşa „cămării” mele, „de fructe” şi să redescopăr comorile trecutului meu sau să-mi închipui că înţeleg faptele şi oamenii care au fost. Caut cât pot să nu mă năpădească tristeţile şi să distilez trecutul în parfum.

Mi s-a făcut dor de fiinţa mea de acum zeci şi zeci de ani, pe care am pierdut-o prin hăţişurile vieţii. Au fost atâtea şi atâtea pentru care a trebuit să lupt neîncetat – perseverent şi tăcut, încât biruinţa aproape că nu mi-a mai spus nimic.

Uneori am impresia că mă aflu pe pragul altei vieţi şi tot ceea ce a fost rămâne în urmă şi se micşorează, ca în goana trenului. Aş dori atât de mult să nu mai am acest imbold imperios de a scrie, să mă bucur de mica şi neînsemnata mea viaţă, de simpla şi modesta mea existenţă. Dar există în mine un sentiment al datoriei, de aceea am vorbit de atâtea ori…pentru ca anumiţi oameni şi fapte să nu fie atât de repede uitate. Şi dacă vreau să scriu amintirile mele, nu este pentru a mă pune în valoare, ci pentru a-mi arãta recunoştinţa faţã de ceea ce am întâlnit preţios în viaţă.

Dacă aş mai scrie o carte ar fi despre oamenii bătrâni. Bătrâneţea aduce alte înţelegeri şi revelaţii… Îmi privesc şi ascult prietenele mele de o vârstă cu mine sau chiar mai vârstnice… Ce mă impresionează, însă, este ceea ce-mi spun sau povestesc, cu o concentrare şi nostalgie ascunsă în privire care dau o consistenţă prezentului, încărcându-l de trecut. Când aluneci vertiginos în bătrâneţe – ca mine acum – există două moduri de a trăi – ori să-ţi doreşti să te aşezi pe infirmităţile din ce în ce mai evidente, amplificându-le astfel – ceea ce nu este lipsit de o plăcere morbidă – ori să trăieşti cu speranţa că mai poţi înfăptui ceva ca operă sau realizare, sau că-i mai poţi ajuta pe cei iubiţi.

Deşi am 75 de ani, parcã mă aflu pe un prag… Cu toate acestea, este un fel de trezire faţă de tot ceea ce mă înconjoară… deşi forţele mele scad. Însă socotesc fiecare zi un dar, ca şi oricare din întâlnirile mele cu oamenii, iar nebuna mea dragoste pentru artă şi poezie m-a făcut să suport viaţa pe care de altfel mi-a furat-o.

De la 80 de ani, păşeşti într-adevăr în alt tărâm. E ca şi cum ar trebui să te adaptezi altei ţări, altui climat care-ţi dictează alte obiceiuri, îţi creează alte aptitudini, trebuind să renunţi la cele vechi şi plăcute. Este atât de bine când eşti tânăr şi totul depinde de tine, dar când îmbătrâneşti depinzi chiar de o adiere, de presiunea aerului de afară …

Am aflat cã Divinitatea este în sufletul fiecăruia şi caut să o descopăr ca pe un ou într-un cuib.

Un comentariu

  1. Doina Mandru says:

    Multumiri pentru inedite. As indrazni a spune ca ma recunosc in multe din cele insemnate acolo, asa cum o recunosc, o revad pe draga Doamna Cornelia Pillat, fie la un examen, fie la un vernisaj. Ce amintire luminoasa, ce chip transparent duhului pe care il purta, ce minunata ofranda, draga Monica Pillat!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *