Amintiri criogenizate (scrisoare către Andrei)

Dragă Andrei, să știi că nu am subliniat direct pe carte. N-am glosat. N-am străpuns cu vârful creionului pagina. Fiindcă am găsit-o în cutia poștală și pentru că ne aflăm în era COVID-19, mi-am spus, într-un moment neinspirat, că e nevoie să dezinfectez coperta cu gel, dar m-am panicat, am văzut că se șterge imaginea, dispar cuvintele, ca-ntr-o scamatorie puțin reușită. Mi-a fost teamă să nu rămân cu mâinile întrebătoare, ca un magician care arată pe rând, către public, jobenul cu porumbei albi, jobenul gol. (În altă secvență, tot el flutură deasupra capului o batista albă, întinsă, ca un lințoliu.) 

Portret al artistului după moarte, ultimul tău volum de poezie, publicat anul acesta (2020), la Editura Universității de Vest, m-a (stră)mutat, pentru o vreme, în ținuturi înghețate, din care îmi va fi greu să ies intactă la lumina de-afară. Discursul tău poetic e menținut la o temperatură uniformă și rece, ca lama cuțitului. Lași arareori să pătrundă, în fibra versurilor, câte-o mână caldă. Poezia ta e atât de curat și fluid-narativă, directă și fără fasoane stilistice, încât pot reface o biografie a relației dintre tine și tatăl tău, din scoarță-n scoarță. Mi-aș fi dorit să-l cunosc în carne și oase pe Gheorghe Mocuța. Trecem unii pe lângă alții, ne zicem că mai avem suficient timp să ne cunoaștem, să participăm la vreo lansare, ne amăgim, timpul e și el, o aparență, asemenea sângelui din poemele tale, distant, glacial și neutru. 

Șapte secțiuni are volumul tău de poezie: Fotbal și poezie, Rezistența pe hârtie, Douăzeci douăzeci, Ziua cărții, Erou în pijama, Savurează-le pe amândouă, Portret al artistului după moarte. Trec printr-o stepă, ca-n Rusia lui Andreï Makine, sunt ținuturi poetice acoperite cu strat de gheață. Toate versurile duc la tata. În ”Atlantida aceea fabuloasă”, a tuturor amintirilor. Se simte puterea pe care acesta o exercită, și după moarte, asupra ta, a fiului. E o legătură care nu poate să fie distrusă, originea ei e dincolo de cuvinte. Și toate sentimentele se dilată, iau proporții, niciodată în interiorul cuvintelor, întotdeauna în spațiul îngust și fragil dintre acestea, acolo unde albul e croit din fibră de mesteacăn, acolo unde tăcerea lasă loc necuprinsului din suflet. Sentimente în stare de conservare. Sentimente criogenizate. Din loc în loc, firul de iarbă iese dintre dalele amintirii. Sau e doar o iluzie. Ca-n Robert Lowell, cel din Terminal Days at Beverly Farms.

Portretul tatălui tău are toate componentele la vedere, dragă Andrei. Îl simțim pe poet, pe critic, pe prieten, pe soțul iubitor, pe părintele care te-a fascinat, modelul tău în viață. Ai recuperat cu penseta foițe de aur din durerea care părea să-ți acopere poezia, ca o umbră. Ai recuperat suflul poetic, ca pe-o pană ușoară de șoim domesticit. Mottoul e din Cristi Popescu, ca un fel de intrare magistrală în versul tău, sculptat în amintire: ”Aș fi vrut să am un balon umflat cu ultima ta răsuflare. Să respir în fiecare an, de ziua mea, câte-o gură.” 

Dragă Andrei, dacă mă întrebi care este poemul preferat, aș avea de ales între mai multe. Unele, alungite, m-au condus în culoarul cu lecturi de odinioară. Altele, șocant de scurte, ca o înțepătură, ca vârful de ac dinaintea transfuziei cu sângele de altădată, al tatălui, m-au țintuit în scaunul cu spătar metalizat, dintr-o uriașă sală de așteptare.

Dragă Andrei, știu că ești un microbist convins. Ții cu Borussia Dortmund și postezi pe forumul lor. Gustul pentru fotbal te leagă tot de tata. Am aflat din poemul Linia vieții. Povestești cum, la Căciulata fiind, în urmă cu 20 de ani, urmăreai cu tatăl tău un meci de fotbal, între Franța și Italia, în cadrul Campionatului European: ”dacă prind musca asta/ Franța egalează/ mi-a zis tata/ mângâind aerul cu palma/ concentrat/ ca un samurai” (p. 16). În finalul poemului, o capsulă de filosofie a vieții: ”dintr-o dată devine grav/ își privește palma/ cu remușcare/ de parcă și-ar fi plesnit/ fiul sau părinții/ și murmură/ nu trebuia să fac asta/ aveam linia vieții/ neîntreruptă// mi-am forțat norocul” (p. 17). În aproape fiecare poem apare această dozare de narativ și de cugetare asupra a ceea ce tocmai a fost povestit. Crucea cuvintelor și necuvintelor menține un straniu echilibru-n poezia ta. Suferința creează și puntea spre literatura rușilor. Profa de română devine personaj într-o biografie la care te raportezi permanent: ”nu știu de ce/ dar am avut mereu impresia/ că-n preajma mea/ se află/ Alioșa Karamazov” (p. 21). 

  Extrag, din Rezistența pe hârtie, poemul Capsula timpului, o alcătuire cu iz de basm, în care poetului i se sugerează să aibă cu textele sale o relație vitregă, ca una dintre victimă și călău: ”orice poet/ ar trebui să testeze/ rezistența textelor sale/ într-o capsulă/ a timpului/ pe care să o dezgroape/ după șapte ani/ iar dacă poemele lui/ îi mai spun ceva/ să o îngroape/ din nou/ alți șapte ani” (p. 27). Ochiul rece nu lasă loc de sentiment. Între poet și creația sa se află o suprafață imensă, de stepă care se cere cucerită. 

Prin extrapolare, demersul tău, dragă Andrei, e unul asemănător cu efortul maratoniștilor. Discursul tău poetic trage la sania unor amintiri care riscă să blocheze accesul la sensuri colaterale. Sensul literal țintește depărtarea fantomatică, distanțele se fac din ce în ce mai lungi și nu se știe cine va ajunge teafăr la capăt. Iubirea ta, de la moartea tatălui, pare să urmeze un astfel de traseu, în care ești singur, iar atracția spre Dincolo, din ce în ce mai puternică. (În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vine-n minte imaginea lui Tiberiu Ușeriu, trăgând la sania propriului trup, în zona Cercului Polar, într-un peisaj care sudează mintea-n delirul neputinței.) Tu ești, dragă Andrei, un ultramaratonist al iubirii de tată.

În Douăzeci douăzeci, dragă Andrei, practici altă scriitură. Versul se retrage în spițele unor exerciții de scriere, realitatea poeziei îngăduie intruziunea umorului sec, dublat de cinism. Poezia se înghesuie în noima unui titlu (Muzeul figurilor de ceară) care anunță un distih filosofic, scris în manieră aforistică: ”am intrat cu ideile mele/ și am ieșit cu ale lor” (p. 39). 

În Ziua cărții, încerci asperitățile dorului, (în transparențe) de cristal. Introduci câte-o fâșie diaristică și lași pagina să se zbată, să sângereze, la final, sub o altă constatare de o blândețe caustică, la o temperatură discursivă cu care ți-ai obișnuit cititorul: ”la un moment dat/ viața devine o simplă/ operație/ de scădere” (p. 47). 

Erou în pijama. Te arăți fragil? Amintirile dau năvală. Cu greu le faci față. E secțiunea în care sentimentele par să irupă, o vreme, în porozitatea definitorie a hârtiei. Apare și iubita, punct de fixare în armonie și dor. Probabil că tata a cunoscut-o, de aceea e atât de vie în poem. E tot o punte creată între tine și el. Ne povestești cum a început povestea ta de scriitor, cum tata te-a susținut, mereu prezent. Vorbești despre cât de greu sau cât de ușor se scriu poemele, despre toarcerea versurilor ori despre cât de periculoși pot fi poeții când nu găsesc un titlu potrivit. Teoretizezi în notă straniu de calmă, ca și când ai citi de pe-un ecran, în surdină. Regizezi. Pui în scenă. 

Ultimele cinci poeme ridică părul de pe mână, e culmea acestui volum, bumerangul cu emoții. Tatăl care scoate cu grijă, în O amintire de neuitat, ciobul din gura copilului care mușcă din sticla paharului, fracțiunea de secundă care face diferența dintre viață și moarte, atât de aproape-s în rariștea amintirii.: ”în timp ce degetele lui/ mai ușoare decât/ aerul/ ridică ciobul de pe limbă/ înainte să-l înghiți” (p. 63). În Semnele sunt clare, povestești prin ce încercări ai trecut și nodul din gâtul cititorului se face atât de mare, blochează respirația. Simți cum vine spre tine cititorul, de la celălalt pol al paginii, începe să-ți povestească prin ce a trecut și el. Energiile voastre comunică, în acea dimensiune astrală, subtilă, pe care viața ne-a învățat că nu ar fi rău să o atingem uneori. Îți vine să pui mâna, de la distanță, pe acel porumbel ascuns, cu precizie de geometru, în jobenul magicianului: ”semnele sunt clare/ dacă nu ai păcălit moartea/ de trei ori până/ la 35 de ani/ și nu ți-a fost pus la încercare/ sufletul/ măcar de tot atâtea ori/ atunci/ e prea târziu/ atât/ pentru dragoste/ cât și pentru poezie” (p. 66-67). 

Dragă Andrei, mi-ai oferit șansa de a urca pe niște trepte în cartea ta, de acum. M-am întâlnit cu tine și cu tatăl tău, în fiecare rând, chiar dacă în unele versuri doreai, prin trucuri scriitoricești, în aparența unei neutralități stilistice, să ne arăți altceva. Am ajuns la ultima treaptă. Portret al artistului după moarte. E adevărata desprindere de tatăl tău. Înțelegi că trebuie să-i dai drumul, să urce la stele, asemenea cărților lansate, în 1998, de ”la ultimul etaj al fostului hotel/ Astoria”, când tu aveai 13 ani, asemenea poemelor ”purtate de vânt/ printre nori/ către cei din ceruri” (p. 88). Iubirea rămâne, călăuzitoare. Inimile voastre au, acum, forme diferite. Tu continui să mergi la cardiolog, poezia ta urmează legile biologicului, firesc. (Autobiografia se scrie.) Tatăl tău te veghează de sus. Poezia lui e ca rugăciunea de seară, a Lui, revărsată mut peste lume: ”când inima tatălui meu/ a încetat să bată// s-a făcut liniște” (Două inimi, p. 82). 

În amintirea criogenizată, se păstrează nedeformată acea zi în care vă plimbați pe malul Senei, la Paris. Poemul tău se numește Café de Flore. Urcă domol panta intertextualității. Amintește de unii dintre scriitorii frecventați de tatăl tău. Apollinaire, Sartre, Simone de Beauvoir. În subsidiar, lupta cu boala, speranța vindecării. În regim dadaist. Te dor picioarele. El nu îți dă voie să clachezi: ”mă apucă de guler/ scrâșnește printre dinți/ un pizda mă-tii reținut:/ te duc în inima Parisului/ în locuri la care doar am visat/ să ajung atunci/ când am avut vârsta ta/ și tu visezi Grecia?” (p. 84-85). Acesta e poemul meu preferat, dragă Andrei. 

Transferul de sentiment e ca o transfuzie care continuă și dincolo de moarte. Iubire mai mare nu poate exista. Poemele pe care le scrii sunt mărturii ale neîntreruptei relații. Vegheri neobosite. Priviri paterne. Succesiune e poemul unei iubiri testamentare, care face din tine, dragă Andrei, un scriitor modern și profund:  

”nu doresc sicriu

și nici să fiu îngropat

în pământ

 

vreau să mă coborâți 

direct

în trupul tatălui”. 

 

Tu continui să tai iarba din curte. Nu te mai grăbești. Ai învățat lecția: ”împing mașina încet/ și încerc să-i ascult sfaturile/ însă huruitul motorului/ îi acoperă vocea/ de sub pământ” (p. 83). Puful de păpădie nu te mai irită. Ai putea cunoaște fericirea.

Tatăl tău știe. Tatăl tău vede. Tatăl tău aude. TATĂL DIN CERURI. 

 

P.S. Această scrisoare răsucită în sine, ca vârful creionului în pagina albă, poate să fie citită ca o cronică la volumul Portret al artistului după moarte, scris de poetul arădean Andrei Mocuța.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *