A (în)jura

Păstrând convingerea în justețea principiului interogativ papal franciscan „Cine sunt eu ca să judec?” voi face câteva scurte considerații asupra posibilului raport, fie și doar lingvistic, etimologic, fără nici o aluzie profesională, între demisie și înjurătură; cine o va face totuși, vorba Cronicarului „bine va face, iar cine nu, iarăși bine va face”.

  Indiferent de cauză (vădită sau ascunsă), demisia și verbul a demite trimit (prin franceză) la substantivul latin dimissio (demisie, demitere, concediu, trimitere) și la verbul dimittere ( a trimite, a lăsa să plece, a părăsi, a renunța). Ca act unilateral exprimă voința individuală în raport cu o stare generală. După o demisie, ne arată latina, firească e o atitudine pioasă, creștină căci, prin Sfinții Părinți, dimissio ajunge să însemne iertare, iar dimittere, prin forma instituționalizată cultic de Ieronim dimitte illi iartă-i  lui ( păcatele). 

 Desigur, oricât de individuală demisia ca act de voință,  după cum arătam, trebuie judecată  în raport cu ceea ce a precedat-o. Ieronim face legătura dintre demisie și păcat pornind de la faptul că prima înseamnă călcarea unui jurământ, iuramentum de la iurare (a jura), la rândul său verbul de la ius, genitivul iuris, care subliniază originile sacre ale dreptului roman, căci sensul primar era acela de formulă sacramentală impusă cu putere de lege. Iată de ce încălcarea oricărui jurământ, până la urmă, însemna picarea în păcat, sau în orice caz ceva …urât,  căci nu toți cred în păcate. Jurămintele puteau fi de cele mai multe feluri și origini: în justiție, în fața altarelor zeilor, în fața Altarului Patriei (militarii),  în fața cetățenilor ca magistrat, în fața lui Mercurius comercianții, în fața lui Hipocrate viitorii medici și așa mai departe.

Dar de la același ius  este și iniuria  (nedreptate, faptă negativă) și verbul  iniurare (DEX propune iniuriare din motive greu de explicat mai ales că duce la un deponent din clasică) care  în româna noastră e a înjura; înțelesul primar  fiind evident acela de a desconsidera jurământul, la modul ordinar, prin prefix având un corespondent perfect în a-și băga picioarele în jurământ (iertată—mi fie sudalma, dar asta e…). 

 Și iată cum, în funcție de caz, se poate ajunge de la jurământ la înjurătură, etimologic desigur, fie și printr-o demisie presupus kantiană uzând de rațiunea practică,  dincolo de primarele înțelesuri sacre și voit necunoscute azi. Până și în limbajul infantil și-a pierdut puterea, căci „el se jură/ că nu fură/ DAR l-am prins…”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *