Am început să scriu acest jurnal al despărţirii de mama pentru că am înţeles că nu pot vorbi despre dispariţia ei folosind cuvintele zile. Am inceput să scriu acest jurnal al despărţirii pentru a da trup singurătăţii care mă inchide ca un edificiu funerar: un cavou înmiresmat al viselor, reveriilor şi dorului. Am început să scriu acest jurnal al despărţirii pentru că am simţit tenacitatea indestructibilă a zidurilor care mă despart de cei din jur: discuţiile ce se încheie în tăcerea celor ce nu mai ştiu ce să adauge, de parcă acest doliu purtat de mine ar avea aerul straniu al unei boli contagioase, de care ei înşişi ar evita să se atingă, ca de o plagă purulentă, ce nu se poate închide. Am început să scriu acest jurnal al despărţirii pentru că am resimţit incomunicabilitatea iubirii- intensă, fragilă, despletită, ea nu se poate încredinţa decât rândurilor pe care le aştern, la fereastra calculatorului meu, zi după zi, noapte după noapte,urcând din vis către viaţă, înconjurat de himerele ce se întrupează, spre a mă însoţi pe acest drum.
În cele din urmă, solitudinea este singura formă a condiţiei umane la care avem acces, odată ce moartea ne-a însemnat cu atingerea ei. Solitudinea, cu nesfârşitele ei ore, cu întrebările care se rotesc în creier, asemeni unui disc ce nu se poate opri din mişcarea ei, cu paşii care par să nu mai ducă nicăieri, cu acea privire ce speră să treacă de zidul culorilor terne, spre a ajunge în domeniul pierdut al fericirii, cu conversaţiile neintrerupte purtate cu duhurile pe care le convocăm. Din strânsoarea acestei singurătăţi nu există scăpare: cuvintele pe care le îndrept spre oamenii din jurul meu se opresc, inerte şi inexpresive. Şi nimic nu este mai grotesc decât acest balet al convenienţei sociale, în care persoana din faţa mea evită, pe jumătate jenată, să atingă cu degetele ei pure carnea mea macinată de dor. Retragerea, elegantă, este altenativa la tăcerea care se înstăpâneşte, parcă spre a proteja acest registru al comfortului meschin.
Şi poate că aşa este şi firesc, de vreme ce nici o viaţă nu se aseamănă cu alta şi nici o moarte nu are conturul morţii celei de lângă tine. Un sentiment de epuizare mă încearcă în clipele în care sunt chemat, din raţiuni de politeţe socială, să descriu starea în care sunt cufundat: încurajările, false şi de circumstanţă, nu sunt decât maniera în care oamenii să grăbesc să treacă mai departe, oripilaţi de vederea unei imagini despre care ştiu că va veni să îi bântuie pe ei înşişi. Cât despre cei care nu au iubit, pentru toţi aceştia moartea este un prag irelevant: despărţirea nu are nici un sens în acest univers al pustiului.
Scriind acest jurnal al despărţirii, vorbesc cu spiritul ei şi această conversaţie este singura care mai înseamnă ceva pentru mine, ca şi cum cuvintele aşternute aici ar compensa orele de tăcere în care mă adâncesc.
În atâtea dintre visele mele, intensitatea prezenţei ei este orbitoare, de parcă aş fi alături de o fiinţă alcătuită din materie incandescentă: dragostea de dincolo de moarte se hrăneşte din combustia de sentimente, ca dintr-o explozie nucleară , repetată, noapte după noapte. Îmi este imposibil să imi reamintesc totul din aceste vise , dar ceea ce mă urmăreşte, treaz fiind, este durerea despărţirii de ea, durere înmiită şi continuă, durere ce nu poate trece, durere despre care nici un cuvânt nu poate vorbi, durere despre care doar norii pot da mărturie , în mişcarea lor, durere ce vine din amintirea fericirii care a fost. Scriind acest jurnal al despărţirii, sunt mereu pe acelaşi ţărm de mare al celei din urmă noastre toamne: valurile se mişcă în cadenţa lor, iar mâna ei este strânsă, pe vecie, în mâna mea, inseparabili.
