La moartea mamei: Éric-Emmanuel Schmitt – „Jurnalul unei dragoste pierdute”

Am citit pe nerăsuflate recenta carte a lui Éric-Emmanuel Schmitt: „Journal d’un amour perdu” (Ed. Albin Michel 2019), care nu cred că a fost încă tradusă în limba română, dar cu siguranță va fi. Am aflat de apariția cărții din emisiunea săptămânală „La grande librairie” transmisă duminica dimineața în Canada pe TV5 Monde, emisiune în care sunt invitați autori care-și prezintă ultimele cărți. Animate de François Busnel, discuțiile continuă tradiția începută cu ani în urmă de cunoscutul jurnalist Bernard Pivot în fostele emisiuni „Brouillon de culture” sau „Apostrophe„, cuprinzând dialoguri de neuitat cu mari personalități ale culturii franceze – și nu numai.

Éric Emmanuel Schmitt, scriitor fancez, membru al Academiei Goncourt, tradus în 46 de limbi și ale cărui piese de teatru sunt jucate în peste 50 de țări, este cunoscut și în România datorită numeroaselor traduceri ale cărților lui. Invitat recent la emisiunea „La Grande Librairie„, autorul a vorbit despre felul în care a luat naștere ultima lui carte: este jurnalul pe care l-a ținut timp de doi ani după pierderea mamei sale, cu care a avut o relație foarte apropiată. În cadrul emisiunii, el a explicat nu numai succesiunea evenimentelor legate de dispariția mamei lui, dar a dat și alte detalii interesante, fără a intra în amănunte. Spunea, de exemplu, că toată viața a trăit cu impresia că el este numai fiul mamei și că tatăl lui este altcineva, nu soțul mamei. Temerile lui apar și în carte, le aflăm citind-o. Prezentarea lui Emmanuel Schmitt m-a fascinat și am comandat imadiat cartea în franceză, pe Amazon.

Relatarea este reală, scriitorul are obiceiul curent de a scrie în jurnalul sau. Moartea mamei sale l-a întristat atât de mult, încât a crezut că nu-și va reveni niciodată din cumplitul doliu pe care l-a început din momentul aflării neașteptatei vești. A continuat să-și țină jurnalul obișnuit, iar noi, cititorii, suntem martori ai trăirilor lui pe parcursul a doi ani. Aflăm amănunte despre sora lui, despre cei trei câini – prieteni nedespărțiți și fideli ai scriitorului, care nu reușesc să-l consoleze, despre activitățile lui literare și despre reprezentațiile pieselor lui din acest timp.

Însemnările nu sunt împărțite pe capitole, nici datele nu sunt consemnate. Fragmentele de text, mai multe ȋn aceeași zi, sunt despărțite între ele doar printr-un asterix central între paragrafe. Trăirile autorului sunt intense, iar în momentele imediat următoare despărțirii, i se pare că el însuși a încetat să trăiască. Lovitura pe care a primit-o l-a afectat profund:

            Într-o zi ca toate celelalte, totul devine diferit.

            Ni se anunță o moarte, o naștere, și din acel moment nimic nu va mai fi ca înainte.” (pag. 10) *)

Cititorul participă, împreună cu autorul și cu sora lui, Florence, la toate demersurile administrative în urma unui deces. Suntem la înmormântare, autorul ne duce cu el peste tot, povestind detaliat momentele dificile prin care a trecut. Pare satisfăcut totuși că poate scrie. De fapt e nevoit, a fost sfătuit s-o facă.

«Tăcerea întreține traumatismul. Individul nu depășește traumatismul decât atunci când îl exprimă în cuvinte». Am scris aceste rânduri în Elveția, într-un colocviu despre psihiatria post-traumatică. […] Notez aici sfârșitul Mamei, deși îmi exagerez rolul.” (pag. 35)

Amănuntele pe care autorul le consemnează sunt copleșitoare. Scrie aproape tot ce gândește. Își reproșează că nu simțisecă se întâmplă ceva când i s-a telefonat și a aflat că ea murise. Reies din însemnările lui, nu numai suferința despărțirii, dar și imposibilitatea de a se acomoda cu ideea. Reflectează asupra fenomenului morții subite:

O moarte bruscă e miere pentru cel care se retrage, o otravă pentru cei care rămân.” (pag. 45)

Suferința continuă:

Zilele se acumulează. Fără ea (mama, n.m.), ele seamănă.„(pag. 50).

Singurul lucru care-l scoate din starea de profundă tristețe e scrisul, când nu mai e singur, ci cu personajele din literatura lui. Timp de doi ani, autorul își continuă însemnările, observând cu atenție evoluția propriei suferințe.

Moartea unei ființe iubite lasă o mare tăcere și niște urme. Unde sunt urmele în acest moment?

            Lipsa va cântări întotdeauna mai greu decât plinul?„(pag. 75) *

Nici călătoriile, nici cei trei câini credincioși nu-i alină tristețea. Și totuși, încetul cu încetul, pe măsură ce înaintează în timp, autorul începe să accepte inevitabilul vid lăsat de dispariția ființei iubite, Mama. Când unul din cei trei câini moare, însemnările lui sunt cele ale unui om lovit a doua oară, dar care, deja, pare mai resemnat, nu mai refuză evidența despărțirilor, dorește să le traverseze.

Povestea lui Éric-Emmanul Schmitt continuă într-un mod palpitant: autorul începe, după o perioada de zilnice tânguieli, să scrie amintiri despre mama lui, consemnează anii copilăriei, aflăm despre misterul pe care nu și-l putea explica, acela al identității tatălui, deși între părinți a existat întotdeuna o mare și statornică dragoste. Citim istoria începutului careierei lui ca autor de piese de teatru și suntem conduși, în continuare, cu o mare măiestrie literară, prin toate evenimentele devenirii și împlinirii lui ca scriitor.

Finalul cărții este o emoționantă transformare a unei experiențe de adâncă suferință provocată de moarte, într-o superbă lecție de viață. Deși mama lui a murit, ea trăiește acum în el și, în sfârșit, se poate bucura de existența ei chiar și după moarte. A reușit, ȋn doi ani, să transfome tristețea doliului în fericirea de a fi avut o mama pe care a iubit-o ca pe nimeni altul.

De o rară frumusețe, cartea se citește pe nerăsuflate și, după ultima filă, cititorul rămâne cuprins de o puternică, binefăcătoare și profundă emoție.

Notă: articolul a apărut inițial ȋn revista „Leviathan”

______________________________________

*)Traducerea citatelor îmi aparține.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *