Iacob Negruzzi: fotografie de grup cu junimişti

Înainte de a deveni statuile pe care generaţii de elevi le contemplă, ca pe vestigiile memorabile şi prăfuite ale unui trecut care nu mai înseamnă aproape nimic, junimiştii au fost ei înşişi oameni, iar din aliajul lor, unic şi irepetabil, de distanţare critică şi energie intelectuală, s-a născut matricea căreia îi datorăm profilul propriei noastre identităţi colective.

Despre această “ Junime” niciodată împăiată şi niciodată osificată depun mărturie paginile memorialistice ale lui Iacob Negruzzi. Dintre toţi cei care au întemeiat şi susţinut “ Junimea”, lui Negruzzi destinul i-a încredinţat misiunea de cronicar. La fel ca atâţia dintre strămoşii şi contemporanii săi moldoveni, Negruzzi alcătuieşte textul din plămada amintirilor. În epoca luminatului şi mirabilului veac XIX, cel admirat şi elogiat de Ion Ghica, Negruzzi este un fotograful în ale cărui instantanee se regăseşte, încremenită, imaginea unei lumi care a fost.

Fără a atinge elocvenţa ideologică şi oratorică a unui Carp sau geniul de sinteză maiorescian, Negruzzi este unul dintre cei fără de care junimismul nu s-ar fi putut întemeia şi înflori. Se afla în acest fiu al lui Costache Negruzzi un amestec de devoţiune şi de inteligenţă intelectuală ce îi acorda toate datele spre a deveni Secretarul “Junimii”. Mai mult decât opera, la Negruzzi durează caracterul,loialitatea şi devotamentul faţă de ideile în jurul cărora se organizează întregul proiect. Negruzzi se zideşte în “ Junimea”, fiind una cu edificiul ale cărui trăsături ample le va evoca la senectute. Negruzzi este el însuşi un om- punte. Prin ereditate intelectuală, el face legătura cu o întreagă tradiţie, ce urcă până la “Dacia literară”: cel născut la 1842 aparţinea unei elite moldovene ce fusese, chiar în clipe revoluţionare, imaginea moderaţiei prudente. Educaţia germană nu face decât să întărească această înclinaţie ostilă emfazei ridicole şi retoricii radicale.

“ Junimea” lui Negruzzi şi a colegilor se detaşează de trecutul mesianic şi neguros al paşoptiştilor prin cultivarea seriozităţii temperate jucăuş. Proiectul junimist este, de la bun început, unul paideic şi refondator. Aparenţele imaginate de Vasile Pogor, cu al său umor casant, sunt decorul în care se plasează conversaţiile purtând asupra viitorului. Un viitor care înseamnă limba, literatura, ortografia, istoria, dreptul, canonul însuşi: intrarea în politica militantă a multora dintre junimişti este consecinţa opţiunilor ce durează, peste decenii. Relaţia dintre canonul intelectual şi alegerile politice este evidentă: ostili exaltărilor şi beţiei de cuvinte, junimiştii vor fi dinastici, constituţionalişti şi moderaţi, refuzând delirul inamicilor liberali radicali, fie ei munteni ori moldoveni.

“ Junimea” este o aventură care începe prin acţiunea afinităţilor elective. În această aventură, care debutează la 1863 spre a se încheia prin stabilirea la Bucureşti a lui Maiorescu şi Negruzzi, exerciţiul intelectual este acompaniat de vocaţia auto-interogării ironice. De la ritualuri la banchete şi dosarul în care adună aberaţiile zilei, junimiştii posedă un simţ infailibil al ridicolului. Iar acest simţ al ridicolului este cel din care se hrăneşte simţul critic însuşi. Severitatea cu care se apleacă asupra altora este pregătită de jocul dialectic al ironiei care animă grupul.

“ Junimea” este o colecţie de fotografii în centrul căreia va trona, cel puţin în primele decenii, imaginea de pontif poetic a lui Vasile Alecsandri. Relaţia pe care Negruzzi o ţese cu Alecsandri permite reinventării poetice a lui Alecsandri să aibe loc cu adevărat. Imaginarul pastelurilor înseamnă triumful sensibilităţii care posedă geniul clasicizant şi impresionist al peisajului. Ostili faţă de paşoptism, ( de unde şi reacţia de perplexitate faţă de “ Epigonii” eminescieni) junimiştii acordă regalităţii literare a lui Alecsandri blazonul înscrierii în canonul pe cale de a se naşte.

În acest tablou de familie, locul lui Eminescu este acela al excentricităţii geniale. Eminescu se îndepărtează de junimismul ortodox, iar notaţiile lui Negruzzi o consemnează, prin pasiunea himerică a angajamentului său ideologic. Nimic nu poate fi dramatic decât contrastul dintre scepticismul unora dintre junimişti şi vocaţia regresiv- radicală a lui Eminescu: vocea sa anunţă viitorul din care va veni Nicolae Iorga şi cei asemenea lui. Cât despre Eminescu-omul, fotografiile colecţionate de Negruzzi par de-a dreptul iconoclaste. Romanul de dragoste pe care îl citesc şcolarii noştri este cu mult mai complicat şi accidentat : tensiunea dintre mereu- îndrăgostitul Eminescu şi galanteria Veronicăi Micle dăruieşte statuilor mişcarea de omenesc imperfect a vieţii.

Glumind, construind instituţii, urmând în campaniile sale pe Maiorescu, editând “ Convorbiri literare”, instituind regulile ortografice şi polemizând cu inamicii lor literari şi politici, junimiştii trec din tinereţe către maturitate şi crepuscul. Întemeietorii de la 1860 capătă respectabilitatea ministerială şi descoperă amarul trădărilor şi al dezertărilor. Înaintarea în timp este o iniţiere,dar şi o îndepărtare. O îndepărtare de Moldova şi de Iaşi a celor care se stabilesc în Bucureşti, înţelegând că era juneţii lor ludice a trecut, înlocuită fiind de ordinea saloanelor şi a politicii. O îndepărtare de un moment auroral, luminat de soarele preciziei critice şi al energiei creatoare. Paginile de final ale cronicii lui Negruzzi sunt cele în care timbrul melancolic se aude, asemeni notelor unui pian din salonul unei case aristocratice pe cale de a fi abandonate cariilor şi timpului. Privirea spre trecut este o privire spre moarte.

Dar ceea ce rămâne este gestul de întemeiere al unei noi direcţii şi noutatea unui stil de a fi în lume. Lecţia junimistă este această lecţie a seriozităţii ce nu devine pedantă şi a inteligenţei ce nu alunecă în încremenire stearpă. Fotografia de grup cu junimişti din cartea lui Negruzzi ajunge până la cei de azi parfumată de atingerea argintată a nostalgiei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *