Firescul istoric al despărțirii

Despre vidul ideatic și faptic al expresiei „marile învățăminte ale istoriei” am mai scris dar revin subliniind că viabilă rămâne tot concepția lui Tacitus după care în esență totul este o învârtire vicioasă; de adăugat totuși spirala ceva mai optimistă a lui Hegel fie și pentru faptul că e una ascendentă.  Atunci când viitorul brexit devenea tot mai evident, am încercat o explicare a viitorului eveniment prin raportare la ce a fost înainte de cucerirea romană și după ea. Acum, că despărțirea de Imperiu, Europa de azi, a fost certificată, să vedem ce s-a schimbat? 

„Desigur, Britannia n-a fost niciodată mai zbuciumată și într-o situație mai critică” remarcă Tacitus cu referire la dorința britannilor de a ieși din Imperiu. 

„Făcând pentru prima dată  ocolul țărmului mării celei mai îndepărtate, flota romană a dovedit că Britannia este o insulă”. Deci geografic lucrurile sunt neschimbate cu mențiunea că e de reținut următorul aspect care în timp va depăși simpla descriere fizică: „cei mai talentați scriitori… au asemuit forma Britanniei cu o farfurie lunguiață sau cu o secure cu două tăișuri. … întinderea imensă și neregulată de pământ, ce se prelungește până la cel mai îndepărtat țărm al insulei, se subțiază în forma unui cui”.

„Britannii se supun fără cârtire la recrutări, la impozite și alte sarcini impuse de stăpânirea noastră, cu condiția să le lipsească abuzurile, pe care ei le suportă cu amărăciune, destul de supuși ca să le asculte, dar nu ca să ne fie sclavi”. Mutatis mutandis iarăși nici o schimbare.

În privința discursurilor pro brexit, nimic nou, după cum ne relevă același Tacitus citându-i pe liderii britanni de acum două milenii: „Britanii discutau între ei despre suferințele sclaviei, își împărtășeau nedreptățile suportate și, tălmăcindu-le, își întețeau ura: „răbdarea nu folosește la nimic decât ca să ni se impună sarcini și mai grele, ca și cum noi le-am suporta prea ușor. … Patrie, soții și părinți: iată motivele noastre de luptă. Acum chibzuim singuri ceea ce a fost mai greu. În sfârșit, când e vorba de asemenea hotărâri, e mai periculos să fii surprins decât să îndrăznești”. Cu excepția termenilor belicoși, în rest nu s-a schimbat nimic.

Sentimentul neapartenenței la Imperiul continental e de asemenea bimilenar: „așa și-a scuturat jugul Germania deși ea este apărată de un fluviu, nu de ocean ca noi”.

Că romanizarea a fost una de suprafață în Britannia, s-a vădit deja de atunci: „de aceea acești oameni, care până de curând disprețuiau limba romanilor, începeau să fie pasionați  acum pentru elocvența acestora. Acum ajunsese la cinste și portul nostru, iar toga era la modă. … începură să aibă galerii, băi și să prindă gust pentru ospețe alese. Și astfel, acești oameni, în lipsa lor de experiență, considerau aceasta drept civilizație, deși nu era decât o parte din robie”. 

Ceea ce rămâne însă incontestabil e faptul că discursul liderilor britanni de acum două mii de ani nu face decât să fie o previziune a ceea ce vor face britanicii ulterior după model roman, fără a transmite însă o civilizație statornică în timp: „romanii sunt mai amenințători, ei,  de a căror trufie în zadar ai căuta să scapi prin ascultare și resemnare. Jefuitori ai lumii, după ce le lipsește pământul pentru pustiire, acum scormonesc și marea. Dacă dușmanul e bogat, ei îi râvnesc averea, dacă e sărac, ei sunt dornici de a-l stăpâni, așa încât nu i-a săturat până acum  nici răsăritul, nici apusul…. Furtul, măcelul și jaful ei le numesc cu termenul mincinos de stăpânire, iar pacea lor e tăcerea pustiului”. După cum sugeram, s-au schimbat doar actanții principali cu rezultate totuși diferite. 

Ar mai fi de remarcat și faptul că armata romană a devenit un model pentru cea britanică de iz colonialist, pornind tocmai de la reproșul celor din vechime: „natura a vrut ca fiecăruia să-i fie mai dragi copiii și rudele, dar aceștia ne sunt smulși prin înrolare, ca să servească aiurea”. Atâta doar că legionarii romani nu erau „smulși” din familie ci înrolați voluntar ca profesioniști. 

În legătură cu aceleași discursuri pro brexit, de citat un lider britann: „Britannia își cumpără zilnic robia și zilnic și-o hrănește… suntem vizați pentru pieire”. La fel nu s-a schimbat nimic, probându-se faptul că de peste două milenii popoarele pot fi vrăjite până la prostire cu aceleași texte. 

Istoria nu numai că nu e o carte de învățături dar mai curând e una plină de bizarerii: Britannia nu s-a romanizat în ciuda apartenenței de patru secole la Imperiu, pe când Dacia Felix în doar un secol și jumătate de benefică stăpânire romană a generat cea mai latină limbă din istorie și implicit poporul care (încă) o rostește. Actul brexit ne apare deci ca unul firesc dar nu trebuie interpretat ca un eșec al extinderii romane; Roma dorea doar să se asigure că și-a întins gloria „la capătul pământului și al naturii”. Oricum, de jefuit nu avea ce din ținuturile mlaștinilor încețoșate, cum le numește Agricola. 

După evenimentele care au bulversat Europa în 1989, în primii ani care anunțau posibila unificare a continentului, cele dintâi  posturi tv prin satelit care și-au codat emisia au fost cele britanice din rețeaua SKY; spunea cineva atunci că e primul pas spre „ieșirea din Europa”. 

În ciuda celor arătate și care motivează brexitul, se menține o bizarerie incontestabilă și dinamică: aproximativ jumătate din vocabularul englez e de origine latină și nu datorită celor patru secole intra imperiale.  Până la urmă brexitul e o probă a conștiinței insulare, fie și dacă ne raportăm la sensul primar al lui insula, adică acela de loc izolat de tot ceea ce îl înconjoară.

  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *