Ciorile

Dragi cititori, azi, 22 martie 2020, într-o duminică petrecută la domiciliu, între patru pereți, mă hazardez să spun că mulți prozatori s-au lăsat entuziasmați de ciori. Da, fix de această pasăre neagră. Greu de crezut. Nu-i chiar pasărea emblematică a prozatorului de pretutindeni și dintotdeauna, nici chiar așa, dar poate că n-ar fi lipsit de interes, de substanță, să se încerce, pentru că tot dispunem de timp într-o singură dimensiune, inventarierea tuturor acelor secvențe, din literatura universală, în care cioara e protagonistă sau doar fulgurantă apariție-n decor. Cu extindere, de bună seamă. În poezie. În dramaturgie. În cinematografie. În pictură. Și așa mai departe. Ar ieși o carte faină, nu mă îndoiesc. Eu aș cumpăra-o fără să clipesc.

Mi-a venit ideea, de când cu lampioanele lui Robu, alea atârnate de sărbători prin copacii din centrul orașului. Lampioanele care, chipurile, ar alunga ciorile, să nu-și mai lase pe caldarâm excrementele, să nu-și mai vânture ciocul impertinent printre crengile copacilor amorțiți în peisaj. Să fim cu adevărat un oraș european. Dar câte lampioane ar trebui pentru alungarea acestor ciori cu profund sentiment urban? Specialiștii spun că, fiind extrem de inteligente (cine și cu ce instrument a măsurat materia lor cenușie?), nu va trece mult timp până se vor obișnui cu lampioanele și, lucru de temut, lumina, oricât de orbitoare, nu le va mai alunga de pe turle, clopotnițe, ziduri.

O specificitate a orașului de pe Bega: cioara. Cioara bănățeană ori timișoreană! Fiecare ținut cu ciorile lui. După ce va trece tăvălugul virusului peste noi, după ce ne vom vindeca și vom izbuti să ieșim netemători și victorioși pe străzi, se va putea dezvolta o formă nouă de turism: ornito-turismul, cu aplecare spre ciori. Nu se va duce străinul călător în Delta Dunării, ci va acosta pe meleaguri bănățene și va vedea cioara la ceas de seară, în toată splendoarea ei. Se vor pune în scenă spectacole stradale, experimentale. Sugestie de titluri: Joc de lumini și umbre cu ciori, Caută cioara printre lampioane, Alungă cioara cu lampionul, Mister bănățean cu cioară la apus.

Sau mai bine să ne deghizăm în sperietori de ciori. Turiști deghizați în sperietori de ciori pe străzile unui oraș bănățean. Toate ziarele din străinătate ar vehicula știrea pe prima pagină. Sigur, vă gândiți automat la Păsările lui Hitchcock. E păgubitor. Fiți mai degajați, lansați alte scenarii, contextualizați, plasați-vă în plină acțiune. Realitatea întrece, cum bine știți, ficțiunea. Păsările lui Aristofan, comedia grecească? Ar putea fi un punct de pornire. Apropo, ar fi interesant de știut unde-și lasă ouăle la clocit aceste sublime ciori? Ard de nerăbdare să consult un atlas ornitologic.

Îmi imaginez o plimbare pe bicicletă până-n centrul orașului. Iată cum, simplu și la obiect, alung perdeaua întunericului din penajul lor. Unele pene se prind între spițele roților. Bicicletă avangardistă pe străzile din vestul țării. Înaintez tot mai greu. Imaginea se aplatizează. Pe ghidon se așază o cioară. Mă privește drept în ochi. Pupila i se dilată. Ghearele strâng cu forță metalul curbat. Îmi vine-n minte, automat, expresia, întâlnită în limbajul gimnasticii, împușcă cioara. Să fac o întoarcere de 360 de grade ar fi riscant.

Toate aceste chestii ar fi simple anecdote. Și vom râde cu poftă-n amurg, la un pahar cu vin fiert. Spectacolul întoarcerii lor de pe câmp, seara, însă, întrece orice imaginație. Valurile croncănitoare care străpung cerul. Fantomaticele dâre de penel. Valsul greoi, pe tapetul norilor neputincioși. Rostogolirea de la răsărit la apus și viceversa. Săgețile din aripi. Bruiajul sonor, indescriptibil. Și, apoi, potolirea. Întoarcerea la liniștea închipuirii. Pe stâlpii de telegraf, pe acoperiș, pe turlele bisericilor. Din depărtare, armate de puncte negre. Convoi ceresc. Mantii lucioase de zbor. Ciorile.

Ne vom lăsa invadați de păsările neînfricate, fâșii prelungi dintr-o altă viață. Vom trece printre perdele negre, greoaie, cu miros fetid, ne vom ține respirația, iar ele ni se vor prinde-n păr, agrafe cu gheare și cioc, vor scoate croncănituri obsesive, de păsări gata a fi sacrificate. Va trece foarte puțin timp și cerul va deveni o pânză iluzorie, în care vom fi absorbiți, ca-ntr-o imensă turbină, activată de aripi răsfrânte-n ecou. Și aripile lor vor fi ale noastre. Pelerine sub care vom ascunde tone de zbateri, până la ultima, când fiorul se va confunda cu puful cel mai subtil, acela, unicul, punct de reorientare în spațiul deschis al viitorului.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *