Poezia efemerului de lângă noi

Am terminat facultatea în 1990. Fetele făceau armată, la filo, o dată pe săptămână. Joia. Ofițereasa cu păr ondulat, roșcată, proaspăt fardată, când n-avea chef să ne scoată-n curte și să ne examineze ca generalul, înainte de bătăliile decisive, citea, cu intonație de soprană ajunsă la pensie, dintr-un caiet mare, ca un registru de trecut efectivele de bovine din C.A.P.-urile comuniste. Noi scriam fără să scriem. Auzeam și ne făceam că înțelegem. Ne gândeam la vacanța de vară, nu mai era mult, venea sesiunea, veneau examenele și alte, ca din cărți, iubiri. Când ni s-au repartizat uniformele, nimerisem una strâmtă, o tunică grea, cu miros de tabac. Pantalonii erau scurți, bocancii mă strângeau, chiar dacă mă străduisem să trag, dintr-un sac imens, numărul meu, 38. Doar prin chipiu mă salvam, oarecum, din ridicolul situației.

Pe Bd. Pârvan, în fața blocurilor-turn, mă-ntâlnisem, într-o dimineață de toamnă târzie, cu profesorul Livius Ciocârlie. Acel salut de bună dimineața flutură încă, solemn, în alveolele amintirii. Mersul meu ostășesc avea să-ntâlnească gestul dumnealui, de ridicare a pălăriei, în semn de salut. O fracțiune de secundă, atât a durat.

Și mai erau convocările de două săptămâni, vara. Curățam puștile. Pe-un câmp fără vegetație, în care nu se întâmpla aproape nimic. Din loc în loc, câte-un dâmb. Se ajungea greu în acel loc pustiu, demn de aterizarea navelor extraterestre, acolo, pe câmpul pleșuv, unde soarele ne bătea, cu ironie și deliciu sistematic, drept în moalele capului. Noroc în acel chipiu salvator, cu insigna arămie înfiptă fix pe centru.

Am ținut să fac această introducere, ca o paranteză cu nuanță confesivă, înainte de a vorbi despre poetul Marian Oprea și despre în pas alergător, volumul său de poezie, apărut, în 2019, la Editura Waldpress din Timișoara. După cum, probabil, cei care încă mai citesc din pasiune știu, Marian Oprea a scris, până în prezent, mai multe cărți de poezie. A fost prieten cu sau i-a frecventat pe unii dintre scriitorii importanți ai urbei, marii boemi ai orașului de pe Bega, scriitori nonconformiști, autodidacți, plecați mult prea devreme dintre noi. Prin stilul său de viață, prin modul în care se raportează la poezie, face parte, la fel ca aceștia, din ceea ce numim boema timișoreană.

În spiritul unui gest de admirație fără echivoc, și-a consacrat ultimii ani antologării poeziei din Banat. Are la activ mai multe antologii de poezie bănățeană: Bijuterii din Piața Abundenței. Poeți ai generației ’90 din Banat (Editura Brumar, 2011); Piper, scorțișoară, dafin, vanilie (Editura Brumar, 2013); Peisaj în devenire. O panoramă a poeziei din Banat (Editura Brumar, 2017). Îngrijirea acestor ediții este un act de generozitate, neîndoielnic, rar întâlnit în breasla scriitorilor. Ultima dintre acestea, o antologie bilingvă, la care lucrează încă, din câte știu, va cuprinde câte un poem tradus în engleză din creația autorilor selectați. De asemenea, a îngrijit, împreună cu Eugen Bunaru, câteva volume din poezia legendarului poet timișorean Gheorghe Pruncuț: Moartea muzicantului (Editura Marineasa, 1997); Smerenii pierdute (Editura Marineasa, 2001); Clipa ascunsă (Editura Marineasa, 2006).

Tot în acest teritoriu, al recuperării unor nume din cultura Banatului, nu neapărat de poeți, amintim publicarea de către Marian Oprea a patru albume cu reproduceri din lucrările lui Viorel Cristea, pictorul naiv de la Cebza. Prieten cu acest artist plastic autodidact, care a trăit tot timpul departe de ochii lumii, retras în casa de la țară, înțelege ca, după moartea acestuia, să-l aducă, chiar și efemer, în atenția publicului. Publică, astfel, cu dăruire, patru volume bilingve: Viorel Cristea sau poezia picturii (Editura Eurostampa, 2010; Editura Waldpress 2018, 2019), Viorel Cristea or the poetry of painting (Editura Brumar, 2011). Paginile de jurnal au fost reunite într-o altă carte, Totu-i în floare şi el a fost la fel. Din jurnalul unui pictor naiv, apărută la Editura Marineasa, în 1999.

Mutând cursorul pe coordonata propriei creații, e de domeniul evidenței faptul că poezia scrisă de Marian Oprea este una dezinhibată. Ca dominantă, combină fațetele unei erotici descătușate. Acest fapt se poate observa din simpla înșiruire a titlurilor de volume scrise până acum: Preludiu (Editura Eminescu, 1996). Divina Erotica (Editura Marineasa, 1998), Muntele lui Venus (Editura Eurostampa, 2002), Ca păpădia-n zbor (Editura Brumar, 2006), Fetele orașului tău (Editura Brumar, 2011), Și aeru-i erotic (Editura Waldpress, 2015). Discursul său poetic se clădește pe o aceeași temă, a iubirii, întoarsă pe toate fețele. Criticii care vor parcurge textele sale, de la un capăt la altul, vor vedea că, prin caracterul ei frust, necenzurat, poezia promovează note de limbaj viu, vulgar, adesea. Corpul femeii iese, în poezia sa, din dimensiunea unei firești, oneste contemplări, devine obiect al posesiei cu tot dinadinsul. Corporalitatea nu mai e, astfel, un avantaj poetic, prin excelență, ci câmp de lansare într-o semantică distructivă. Într-un anumit fel, Marian Oprea impune, cu o anumită insistență, stilul macho în poezie.

(Dacă luăm ca prim factor de captare a atenției cititorului coperta, vom vedea că aceasta devine, la unele dintre volumele publicate de el, factor de respingere, nicidecum de firească apropiere între poet și posibilii cititori. Mi s-a întâmplat ca, de-a lungul timpului, să rămân la faza copertă, să nu pot înainta, să nu deschid cartea. O ciudățenie de care încerc să mă despart. Cu succes, în ultima vreme.)

Într-o lume în care vulgaritatea câștigă teren, se hazardează, și el, să marșeze, în discursul poetic, pe această placă, formă a unei luări în derâdere a realității, a, prin extensie, societății. Transparența agresivă, stilul direct, concretețea numirii, toate acestea blochează, adesea, calea către poeticitate. Și când spun poeticitate, nu mă refer, în mod strict, la atât de invocatul caracter metaforic al poeziei, ci la acele versuri sau cuvinte care, deși literale, produc un declic ori măcar niște zone de mirare, în care respirația își modifică ritmul, acele zone care fac, altfel spus, saltul de la narativ la poetic.

Poezia lui Marian Oprea nu e străină de acest ”truc”, doar că, de multe ori, preferă să rămână prizoniera unor spații de-a dreptul neofertante din punct de vedere semantic. O dată bariera pusă, prin manevrarea, in crescendo, a materiei erotizante, cu greu înaintarea va mai fi posibilă. Mă refer la utilizarea în exces a indicilor unei corporalități fățișe, a unor cuvinte care trimit direct și repetitiv la un limbaj anatomic dezinhibat. Nu mai e vorba, atunci, de ceea ce ne place ori nu, e vorba de a nu-ți dori să frecventezi ceva ce iese vădit din aria poeziei și se lansează, mai degrabă, pe poteca unei viziuni exclusiviste, care-și ia ca paravan atingerea stării de nirvana prin manipularea corpului uman. Și asta nu e, cel puțin în cazul meu, rezultat al unei lecturi din unghi impropriu, al unei pudori exagerate. E drept, însă, că sunt invocate cu nesaț, în varii contexte, aceste lucruri, atunci când ne raportăm la poezia postmodernă.

Ultimul său volum de poezie, în pas alergător, sare din paradigma de ”grup minoritar”, a volumelor de până acum, părăsește zona lascivității, a obsesivei stagnări în semantica femininului. Captează, în cele aproape 50 de pagini, în cel mai simplu mod cu putință, o poveste despre stagiul militar obligatoriu, desfășurat de către autor la Regimentul de gardă din capitală și, ulterior, la Vânătorii de munte de la Vatra-Dornei. În total, un an și jumătate. Spun o poveste, pentru că nu regăsesc poeme, în adevăratul sens al cuvântului, ci, mai degrabă, niște pagini de jurnal, niște notații punctuale, influențate de anumite circumstanțe, însemnări răzlețe, pe care tânărul Marian Oprea le va fi ținut în perioada armatei. Fluxul narativ nu e întrerupt de vreun titlu intrigant, e materie pur aluvionară, ținută, totuși, sub control. Materia densă, de poveste, umple pagina, precum, pe câmp, trupele de soldați, ordonate, ieșite la instrucție.

Diferit față de celelalte șase volume publicate de autor, în pas alergător e intrarea într-o altă zonă de investigație poetică. Poezia sa trece de la boemă și stilul macho, reperabile în primele volume,  la poezia notației efemere. E o poezie umilă, fără pretenții, izvorâtă tot din acel altruism generic și genetic al scriitorului. Camera de filmat nu e una ascunsă, ci aflată-n mâinile sale, e întoarsă nu spre sine, nu e o scriitură narcisistă, cum ar fi de așteptat, când vorbim de poezie, ci înspre celălalt. (Gheorghe Crăciun, în Aisbergul poeziei moderne, vorbea, în acest sens, de capacitatea ”privirii frontale” de a recupera nedistorsionat imagistica cotidianului și de a se detașa de sentiment.) Nu-i nimic emfatic în acest gest. Ca factură poetică, Marian Oprea e, în acest volum, un obiectivist până-n măduva oaselor, hrănit din poezia americană, din Williams, din cummings, cu clare inserții de spontaneitate neaoșă.

Există, în această carte de poezie, un tempo ostășesc, fraza calcă apăsat, rulându-se-n secvențe transparente, desprinse din tabloul unor amintiri percutante, încă foarte vii. Marian Oprea are știința de alternare a secvențelor de umor cu cele de grotesc sau de cruzime, de violență-n așteptare năucă: ”umezeala-ți intra-n oase te murdăreai/hainele se uscau pe noi/odată după ce m-am ridicat/am văzut în spatele meu/un schelet de oaie care rânjea/(bine că nu l-am atins)/plutonu vecin a trebuit/să treacă un șanț/cu apa până la gât/un soldat când a ajuns/la poarta regimentului/și-a dat masca de gaze de pe figură/a căzut și-a murit/(era vară se deshidratase)/a fost eveniment pe țară” (p. 7).

Aproape că n-am descoperit la acest poet timișorean, cu rădăcini profund rustice, note de ieșire din cadru, de ”scăpă(ră)ri” metaforizante, de apariție a unor paraziți la nivelul figuralității. Ține sub control textul, ca un comandant care-și verifică trupa, înainte de a o trimite la luptă. Scriitura sa, desangvinizată, tinde spre un grad zero, în care temperatura cuvintelor nu mai e resimțită, ci doar programată în stil sec, translucid,  hologramatic.

Cred că, dacă ar fi vrut, Marian Oprea ar fi putut să transforme acest text în proză. Niște fragmente de proză scurtă. Avem multe personaje, avem acțiune, avem rotițe ale mecanismului de înaintare în epic, avem dialog preluat din ”gura” personajelor și transcris ad litteram, fără decupaj în interiorul frazei, într-un adevărat flux epic. Nu avem balast lingvistic, semantic, ceea ce ridică mult, la nivel stilistic, întregul. Ori a fost scris dintr-o respirație acest volum, așa cum se scriu paginile de jurnal, necenzurat și fragmentar, ori scriitorul a stat pe marginea lui și a căutat cu răbdare, ani la rând, punctele nevralgice, până ce totul s-a luminat și, mai apoi, s-a așezat într-o poezie de o transparență desăvârșită. Aș opta pentru prima variantă.

Complexul psihanalizabil, numit armată,  pe care-l putem extrage din atâtea și atâtea povești spuse de tați, frați, soți, cumnați sau prieteni dragi, face obiectul acestei cărți de poezie. E armata cu aceleași stereotipuri, cu aceleași spaime, cu aceleași uniforme nespălate, cu aceleași frustrări, cu aceleași permisii mult așteptate, cu aceiași ofițeri care se cred superiori, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Ce aduce nou Marian Oprea la acest tablou universal, repetat la infinit și, prin aceasta, ușor răsuflat, al neputințelor omenești? Povestea lui, cu tristețea colosală din ea, care e doar tristețea lui, iscată din lipsa cărților, din acuta nevoie de timp liber, ia forma unei materii lexicale brute, care înaintează aluvionar, într-o dinamică a fragmentului-martor. Ca-n filmele cineastului sud-coreean Kim Ki-duk, al cărui fan se declară?

Fortificarea poetică se produce prin întoarcerea într-un trecut trăit la cote înalte, cu temeri, cu dureri și astenii nervoase, cu momente de capitulare în fața realității, de profundă resemnare în fața efemerului: ”am fost învățat/să nu mă răzvrătesc/să tac/să las de la mine/să nu intru-n conflict cu autoritățile/(pe cine apără ele)/când ni s-a mărit/cu două luni armata/veteranii erau negri/de supărare/s-au răzbunat câteva zile/pe noi la instrucție/s-a mai zvonit că toți ofițerii/vor fi mutați/în câteva blocuri speciale/erau și ei mâhniți/să-și lase casele/se urmărea/supravegherea lor în grup” (p. 28).

La fel ca întreaga boemă a urbei, la fel ca prietenul său, pictorul de la Cebza, Marian Oprea, el însuși un autodidact, nu s-a arătat niciodată în lumina reflectoarelor (sau nu am eu știință?), deși se pricepe la poezie. Am convingerea că a citit saci întregi de texte aparținând genului liric. Vorbește în versuri. Când este întrebat, răspunde în versuri. Se ghidează după vers, ca o felină după pradă. Din acest motiv, poate să fie considerat un ciudat, un lunatic, neadaptat și dificil de înțeles. Aceste etichete, puse pe nedrept, s-ar putea să cadă, rând pe rând, dacă ne luăm răgazul de a pătrunde în poezia sa, lucrată-n glet de neutralitate stilistică, răgazul de a răsfoi antologiile pe care le-a coordonat.

Marian Oprea continuă să anime Cenaclul Pavel Dan, dimpreună cu Eugen Bunaru, al cărui discipol a fost odinioară. Solidaritatea de breaslă e fățișă și trădează, o spun iarăși, spiritul boemei. Face atâtea, la fel ca prietenul său, pentru poezie și, totuși, pare că se simte mai bine în poziția celui care stă pe margine, privește neutru, descoperă, trăiește prin alții, uită și o ia de la capăt, fără a se întreba dacă vreodată va fi altfel. Îi încurajează pe studenți să scrie. Împarte cărți de poezie în stânga și-n dreapta. Îl vezi la evenimente culturale, îți vorbește, și-n acele momente, tot despre poezie. Te întrebi, uneori, dacă glumește sau vorbește serios. Dispare din peisaj, la fel cum a apărut. E semenul tău, poetul timișorean. E Marian Oprea. Ca-n poezia pe care o scrie, și-n viața reală, apelează la directețe. Te privește de sus, îți explică, tace. O ia de la capăt.

Scrisă sub o, fără doar și poate, presiune interioară, în pas alergător e o carte de poezie aparte, care traversează câmpul deschis al provocărilor, neabdicând defel de la stilul confesiunii lucide, în care a transcrie experiența de viață e tot ce contează. Ochiul poetului taie atent în corpul încă nemumificat al faptului trăit. Scoate la suprafață, ca dintr-un vagon al subconștientului, acele note pe care le respingem, de obicei, ca fiind tulburătoare, de nepronunțat, zone considerate, din start, tabu.

Marian Oprea e printre puținii autori contemporani care trăiește poezia total, fără rest și regret. Prin poezie, zi de zi, se salvează și, în stilul său inconfundabil, îi încurajează și pe ceilalți să încerce apele tari ale sensurilor ascunse în spatele vieților noastre. Puterea versurilor sale stă-n efemerul cuvintelor. E un poet de cursă lungă, obișnuit să transcrie fără menajamente stilistice, firesc, episoade din viață, ca și cum ar treiera un câmp, la țară, vara, după Drăgaică, sau toamna, târziu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *