Să fi fost presentimentul despărţirii cel care m-a împins, cu disperare tandră, să o fotografiez mai mult ca niciodată, în ultimul septembrie care ne-a fost dat? Să fi fost presentimentul despărţirii cel care m-a împins să o privesc, zi după zi, cu o intensitate a dragostei aproape dureroasă? Să fi fost presentimentul despărţirii cel care m-a impins să o fac să îşi învingă teribila, fragila ei discreţie, spre a lăsa o urmă a fericirii care era pe cale să se stingă, ca un val în prag de ţărm?
La toate acestea mă gândesc în clipele în care îi contemplu imaginile pe care i le-am smuls, împotriva voinţei ei. Pe măsură ce timpul se scurgea, mama refuza, cu un soi de melancolie dureroasă, orice fotografie pe care o aveam în minte. Era aceasta oare frica de bătrâneţe, oroarea, voalată, de acea decrepitudine pe care o vedea inscrisă în trupurile degradate şi mutilate de vreme ale altora? Oricât ar părea de ciudat şi de neverosimil, noi doi nu am discutat niciodată despre moartea ei: mai mult decât moartea, ca întrerupere abruptă a unui drum, spaima care plutea asupra ei era aceea a bătrâneţii şi a bolii. Mai groaznice decât moartea,( iar acest gând îl simţeam crescând în ea , treptat, ca un soi de teamă a sufletului) erau agonia, decăderea, familiarizarea treptată cu un corp care nu mai este decât o carcasă purulentă. Mai groaznică decât moartea, iar acest gând nu era unul rostit, ci doar schiţat prin privirea ei, era solitudinea care se aşterne asupra bolnavilor în camerele de spital, acea insuportabilă, atroce coborâre în infernul de unde nu mai există întoarcere şi unde nu mai există speranţă.
În secundele în care sufletul i s-a înălţat, ca o pasăre marină, am ştiut că mama nu va fi niciodată parte a acestui regat al al agoniei, al durerii, al singurătăţii, al decrepitudinii. În secundele în care moarte a extras din corp esenţa imaterială destinată să zboare ca un zmeu peste undele în mişcare eternă, am înţeles că , din tinereţea ei prelungită ca o toamnă calmă şi întârziată, mama trecea peste prag, fără ca să cunoască purgatoriul în care alte fiinţe sunt menite să agonizeze, captive. Mama nu avea să cunoască, niciodată,zilele de spital, cu ordinea lor fetidă, mama nu avea să se privească, niciodată, în oglindă, spre a încerca să zărească, prin imaginea aburită de durere, conturul trecutei ei vieţi, mama nu avea să fie , niciodată, prizoniera corpului care se încăpăţânează să supravieţuiască, ca un ciot sângerând.
Căci singurul anotimp al mamei a fost acela al toamnei prelungi şi tandre care urmează verii toride: un anotimp în care speranţele sunt, încă, vii şi puternice ca un mugur, dar nu mai au explozia de vitalitate sălbatică a tinereţii nesăbuite, un anotimp în care toate culorile se încarcă de o delicateţe pastelată, în aşteptarea acelui noiembrie neguros, un anotimp în care grădinile sunt mai luminoase ca niciodată, mişcate de un vânt venit din larg, ca şoaptă a duhurilor, un anotimp al despărţirilor, dar şi al speranţei revederii, un anotimp în care pe chipul ei domneşte seninătatea iubirii materne, un anotimp care se intinde, spre a cuprinde largul de ţărm şi zborul de albatros, un anotimp care nu se poate sfârşi, pentru că el este timpul dragostei ce nu se poate duce, trecând peste prag, trecând peste lacrimi, trecând peste trupul destinat pieirii, dăruind celor care au fost fericiţi imaginea neştearsă a revederii care va veni, parfumată şi salvatoare.
Acest anotimp neîntunecat de frică şi de singurătate a cuprins-o, spre a o înconjura de aromele sale. Acest anotimp neatins de disperare şi desfigurare este cel spre care mă îndrept, la rândul meu, de câte ori o visez. Acestui anotimp delicat ca un vals chopinian mă încredinţez, aşteptând să devin , alături de ea, valul ce se îndreaptă spre larg, neîngrădit şi înspumat, mişcat de puterea iubirii ce nu se stinge, niciodată, eternă , luminoasă şi mântuitoare.
