Amintirile sunt bariera pe care o ridic în faţa morţii, căci uitarea nu se poate aşterne, niciodată, peste ea. Scrisul din aceste note este un joc al umbrelor, o convocare a spectrelor, o coborâre în acel adânc al iubirii fără de care făptura mea nu ar putea supravieţui ceasurilor de singurătate. Scrisul din aceste note este o elegie, este o lamentaţie, este cântecul de jale al celui pe care moartea îl lasă în urmă, atunci când se închide culoarul dintre lumi. Scrisul din aceste note se supune impulsului care vine de dincolo de mine, este asemeni dicteului mediumnic pe care noaptea şi visele îl lasă testament raţiunii mele, ca pe un semn al trecerii mele prin acele tărâmuri improbabile.
În zilele care au urmat morţii ei, o fostă colegă de şcoală generală, Dana Stoenescu, mi-a scris pe facebook. De undeva, dintr-un timp care îmi părea neverosimil, câteva fotografii ale mele şi ale părinţilor mei se salvaseră, preschimbate din instantanee de cameră clasică în urme digitale. Era ca şi cum mica cutie muzicală a vieţii pe care nu credeam că o voi mai întâlni niciodată se deschidea din nou, aducând, odată cu mişcarea timpului reinviat, un parfum şi un sunet. Erau fotografiile acestea, infăţişând o ceremonie de premiere a unor şcolari harnici ai RSR, o nouă madlenă pe care mama mi-o trimitea, de dincolo de moarte, întinzând o altă punte pe care îmi era scris să înaintez.
O fotografie stângace şi tandră, în care revăd, mirat, pe cel care eram atunci: nimic nu a mai rămas din făptura de atunci şi mă contemplu cu aerul detaşat cu care aş privi o fiinţă străină. O fotografie stângace şi şuie, în care îi pot întrevedea pe părinţii mei, suspendaţi în acea tinereţe sepia , cu întreaga sa patină nostalgică. O fotografie stângace şi îndrăgostită, asemeni unei porţi prin care mă pot strecura în trecutul meu şi al lor, prin uşă mică a unei lumi de jucărie.
Iar acolo se află, închisă în boaba de cleştar a timpului fotografic, mama mea, o mamă dintre mamele ce îşi înconjoară copii la finele de an şcolar. Îmi pot imagina, construind din cuvinte un edificiu al fantasmelor, murmurul curţii şcolii 19 din Bucureşti şi îmi pot imagina, salvată din fărâmele morţii, propria ei voce, acea voce cu care m-a însoţit o întreagă viaţă. O admir, în această fotografie, cu mirarea celui descoperă frumuseţea delicată şi sobră de care nu s-a despărţit niciodată. O vară şi o profesoară în taiorul ei decupat precis: tinereţea care este tinereţea unui timp spre care aş vrea să mă reîntorc, spre a continua conversaţia cu ea, spre a putea alcătui acel portret la care mă gândesc, visând, în fiecare noapte, spre a putea atinge, din nou, umbra ei evanescentă.
Şi ceea ce radiază din fotografie este eleganţa tenace şi lipsită de ostentaţie cu care mama a traveersat o eră a cenuşiului şi a încerărilor. Nu mi-o pot reaminti decât înconjurată de culorile pe care le trezea la viaţă, nu mi-o pot reaminti decât înconjurată de parfumul ce era una cu fiinţa ei .Copil fiind, o însoţeam la doamna Petrescu, cea care imagina, din modele revistei “Burda”, modelele pe care mama mea avea să le poarte : acolo, în acel modest apartament din vecinătea Gării de Nord,eram martorul miracolului desenului ţinutelor şi al probei, al conversaţiilor şi al deliberărilor, eram acceptat în mica lume secretă ce compensa truda, grijile şi mizeria cotidiană.
Ating, scriind, ecranul pe care se înfăţişează acest trecut al copilului vegheat de părinţii săi. Ating, scriind, ecranul din care se desprinde chipul ei, cu acea aură de eleganţă glamour şi melancolică ce o regăsesc privind filmele lui Romy Schneider. Ating, scriind, ecranul în care supravieţuieşte frumuseţea pe care nu am încetat să o iubesc. Ating, scriind, ecranul şi umbra ei mă absoarbe în coconul ei de parfum. Iar dragostea de dincolo de moarte luceşte, întreagă, eternă, salvatoare, asemeni soarelui tomnatec în marginea mării pe care am iubit-o, atât, amândoi.
