Note pentru un jurnal al despărţirii (10)

Dragostea de după moartea în care mă adâncesc este asemeni unei risipiri tandre ce impregnează universul cu parfumul şi lucirile mamei. Dragostea de după moarte pe care o resimt, atingându-mă, în fiecare vis visat de mine, instalează în lume propria ei reţea de semne, ca şi cum teribila singurătate a zilei ar putea fi îmblânzită de liniile trasate de mâna duhului ei. Dragostea de după moarte care mă invăluie, cu fiecare mişcare a vântului, dăruieşte sens clipelor golite de sens şi înalţă pe un cer de iarnă, tenace în negurile sale, arcul de lumină solitar evocând fericirea pierdută, dar şi fericirea ce se va regăsi, în clipa revederii.

De câte ori poposesc în faţa mormântului mamei de la Focşani, acolo unde ea stă alături de părinţi şi de fratele ei, simt că spiritul ei locuieşte nu acest loc al jalei, ci întreaga mea lume. De câte ori poposesc în faţa mornântului ei de la Focşani, contemplu doar semnul despărţirii terestre, de parcă graniţa morţii devine vizibilă, prin piatra atinsă de zilele şi de nopţile care se scurg. De câte ori poposesc în faţă mormântului mamei de la Focşani, este pentru a mă întoarce spre largul de mare în care o voi regăsi: este de ajuns să inspir aerul dimineţii spre a şti că drumurile ei nu se pot opri, niciodată.

Dragostea de după moarte este intimitatea pe care nici un cuvânt nu o poate traduce sau echivala. Dragostea de după moarte este suma de mii şi mii de madlene ale dorului pe care mama le trimite, de dincolo, spre a încadra paşii mei, spre a-i îndruma pe făgaşul ce ne aduce, din nou, împreună. Dragostea de după moartea este linia tremurătoare a copacilor pe lângă care am trecut, este curgerea luminată de melancolie a vremii, este muzica timpului pe care încep, de abia acum, să o ascult, cu întreaga ei cadenţă simbolistă.

Dragostea de dincolo de moartea este pregătirea, discretă, tandră, tenace, pentru moartea deschizând poarta revederii. Dragostea de dincolo de moartea pătrunde acolo unde frica omenească descoperă doar întuneric: poarta ce pare etanşă şi terifiantă este, de acum înainte, culoarul înaintând spre un liman al fericirii parfumate. Dragostea de dincolo de moarte este ucenicia ce trebuie parcursă , spre a reda grădinilor, cerului şi mării culorile pe care o doar în vis le mai poţi întrevedea, neomeneşti şi divine în majestatea lor stelară. Dragostea de dincolo de moarte este comuniunea cu duhul ce coboară, delicat, pentru a mă atinge, în momentele în care visul se închide, ca o diafragmă fotografică, lasând loc zilei sterpe. Dragostea de dincolo de moartea este cochilia pe care nostalgia o umple, miraculos, cu zâmbetul şi gesturile ei, închipuind desenul sinestezic al iubirii. Dragostea de dincolo de moarte este bariera pe care o ridic, graţie ei, spre a stăvili avansul nimicului pe care oamenii îl cunosc, atât de bine, a nimicului care te roade şi te devoră, a nimicului care acoperă dimineţile cu un zăbranic al disperării şi al lipsei de speranţă, al nimicului care îi înghite pe cei ce nu au cunoscut lucirea mântuitoare a iubirii.

Căci dragostea de dincolo de moarte, cea pe care o consemnez în notele jurnalului meu, este puntea întinsă spre a pregăti trecerea: o trecere asemeni unui drum luminat de astrul ce nu apune, suspendat pe un cer punctat de norii toamnei aflate în amurg. Prin dragostea de dincolo de moarte, tot ceea ce pare pierdut, în acest limb al solitudinii, este regăsit în marginile unui alt tărâm, unul ce nu cunoaşte teroarea sfârşitului şi agonia trupului omenesc. Prin dragostea de dincolo de moarte, mâna ei se află din nou în mâna mea, imposibil de separat: undeva, către marginea orizontului, o pot zări şi ştiu că paşii înscrişi pe nisipul mării sau în pământul grădinii noastre sunt paşii ei, paşii peste care se vor aşterne proprii mei paşi. Pas după pas, val după val, mişcare de trandafir după mişcare de trandafir, împreună, către un întins deasupra căruia duhul ei străjuieşte, preschimbat în ţesătura de nori.