Haşdeu- umbra magului

Apariţia ediţiei de scrieri literare, morale şi politice a lui Haşdeu în 1937 nu este un accident intelectual. După cum nu este întâmplătoare identitatea celui care iniţiază acest demers de arheologie culturală, cu ambiţia de a salva de la uitare profilul celui care încercase, în veacul XIX românesc, să fie mag, scriitor, savant şi profet- Mircea Eliade. Introducerea lui Eliade este, recitită acum,un text el însuşi profetic. Scriind despre Haşdeu, Eliade scrie despre el însuşi şi despre congenerii săi. Apărută în acelaşi an în care angajamentul legionar al lui Eliade devine public, contemporană cu momentul “ Piloţilor orbi”, introducerea de la 1937 propunea, în opoziţie cu “cuminţenia” junimismului, un model dionisiac al românismului în expansiune, susţinând pedagogia nemăsurii şi a curajului de întemeietor.


Ceea ce îl atrage la Haşdeu pe Eliade este tocmai această anticipare a tot ceea ce generaţia de la 1927 încearcă să impună- un cult al viziunii integratoare, o politică a românismului antisemit, o propensiune către adâncurile originilor, acolo unde palpită geniul trac, mai vechi şi mai puternic decât acela al Romei. Căci dacismul lui Haşdeu, cel atât de preţuit în epoca stalinismului naţional, acordă un certificat de nobleţe poporului ce se salvează de la minorat prin explorarea propriului său geniu. Haşdeu, recitit de Eliade la 1937, este nu doar un precursor, dar şi un model paideic. Acolo unde Maiorescu şi generaţia bătrânilor au eşuat, tinereţea regăseşte în Haşdeu rezervorul de energie şi de himere. Posteritatea lui Haşdeu se întâlneşte cu itinerariul intelectual al generaţiei criterioniste.

Naţionalism şi cosmopolitism

Eliade avea dreptate să marcheze excentricitatea lui Haşdeu în peisajul românesc de secol XIX. Prin ereditate şi formaţie, el aparţinea spaţiului rus- tânărul ofiţer care se angajează în vremea războiului Crimeii ar fi putut fi un Peciorin el insuşi. Haşdeu, cel de dinainte de trecerea în Principate, are aerul de rebel damnat şi luciferic din paginile lui Lermontov sau Puşkin. Paginile sale intime sunt fascinante prin această putere de introspecţie pe care o încurajează familiaritatea cu mediul rus. Contrafactualul rămâne seducător- care ar fi fost profilul lui Haşdeu, în absenţa trecerii în Moldova? Cum ar fi arătat destinul său în imperiul rus? Ar fi fost el, poate, un alt exilat romantic sau s-ar fi legat, definitiv, de limba rusă? Asemeni lui Stere, înainte cu jumătate de veac, Haşdeu este dominat de această relaţie antagonică cu Rusia. În publicistica sa, Haşdeu este apărătorul unui deloc paradoxal panslavism orientat împotriva Imperiului de la Nord. Solidar cu slavii, hasdeu este opus, intratabil, muscalilor. Dar Rusia lasă în fiinţa sa culturală o nelinişte creatoare şi o pasiune a examinării pe muche de cuţit, vizibilă în capodopera sa, “ Duduca Mamuca”.

Venerat de Eliade ca un deschizător de drumuri, intelectualul public Haşdeu, ziaristul prolific al anilor 1860-1870, vocea “ Columnei lui Traian” şi întemeietorul de publicaţii satirice,este un paşoptist antisemit. Politica lui Haşdeu se nutreşte din spaimele şi din fobiile comune unui mediu de care aparţine. Haşdeu este un liberal radical independent şi insurgent, apropiat de Brătianu, autor în coloanele “ Românului” şi inamic al lui Kogălniceanu. Haşdeu jură, ca atâţia alţii dintre contemporanii săi, pe drepturile poporului. Combate pe boieri, apară naţionalitatea împotriva comploturilor care doresc să îi răpească libertatea.
Imaginarul lui Haşdeu este afin cu cel al fracţioniştilor ieşeni şi cu cel al lui Cezar Bolliac. Vehemenţa antisemită este una dintre dominantele sale. Haşdeu este pregătit să înfrunte cabala internaţională. El sprijină politica naţională, în care vede rădăcina oricărei autentice îndrumări spre viitor. Este anti-dinastic, pemtru ca apoi să se reconcilieze cu suveranul acuzat de germanism. Viziunea pe care o propune ca program politic este un amestec, eclectic, de demagogie paşoptistă şi de protecţionism antisemit.

Din această magmă a politiciii lui Haşdeu se iveşte şi acea dimensiune anti- cosmopolită care îl seduce, la 1937, pe Eliade. Cosmopolitismul este denunţat ca o maladie ce slăbeşte fibra naţională. Antisemitismul său este legitimat ca o afirmare a esenţei româneşti. În ostilitatea implacabilă a lui Haşdeu faţă de Maiorescu şi faţă de “Junimea”, invidia prea umană a intelectualului ieşean se întâlneşte cu antipatia faţă de filosemitismul maiorescian. Într-o pagină remarcabilă prin acumularea de ură, Titus-Livius Maiorescu este denunţat, simultan, ca un om al boierilor şi ca un avocat al cauzei evreieşti. Haşdeu este apropiat ce bărnuţianismul pe care Maiorescu îl condamnă în eseul de la 1868. Lupta cu “Junimea” este o luptă cu principiul pernicios care afectează geniul naţiunii. Confruntarea cu gruparea rivală trece dincolo de limitele ironiilor şi ale glumelor acide. Între naţionalitatea lui Haşdeu şi “ cosmopolitismul “ junimist nu există cale de împăcare. Lupta împotriva boierilor este lupta împotriva evreilor. Populismul lui Haşdeu este, de la bun început, unul xenofob.

Geniu şi insurgent

Dacă, în termeni politici, Haşdeu comunică cu mediul românesc, literatura şi ştiinţa sa sunt proba detaşării de modelele dominante. Genialitatea lui Haşdeu o evocă pe aceea a lui Heliade-Rădulescu. Simbolic, umbra acestuia va fi evocată, în nenumărate rânduri. Acolo unde juninismul stabileşte reguli şi îngrădeşte prin exerciţiul critic, Haşdeu refuză graniţele şi edifică monumental.

Tot ceea ce spiritul uman poate imagina este la îndemâna sa. Din acest şantier niciodată închis ajung până la noi stâncile glorioase ale operelor sale neterminate. Intuiţiile sale sunt remarcabile, după cum la fel de vizibilă este neliniştea sa. Haşdeu nu se poate aşeza, nu se poate stăpâni, are, aşa cum nota Mircea Zaciu,un geniu al Nordului, care îl situează pe un teritoriu aparte al imaginaţiei intelectuale. Dacismul său, deja invocat, este parte din această constantă căutare a rădăcinilor. “ Ioan Vodă cel cumplit” trece dincolo de clasificarea genurilor. El este poem, dar şi istorie, un cântec închinat unui erou prin care Moldova îşi regăseşte gloria trecută. Rigoarea savantă a lui Haşdeu este dublată de ochiul vizionar al romanticului- iar aici Eliade avea dreptate să îl înscrie în această familie de spirite obsedate de absolut.

Literatura lui Haşdeu este inegală. Poezia sa este, astăzi, interesantă doar ca obiect muzeal. Dramaturgia sa ajunge până la noi prin “Răzvan şi Vidra”, domesticită prin antologii şcolare şi admiraţie oarbă. Dincolo de retorismul care poate părea desuet, piesa lui Haşdeu are în centrul ei dubla obsesie a stigmatului etnic şi a ambiţiei devoratoare. Răzvan este marginalul pe care patima Vidrei îl împinge spre vârfurile domniei. Energia lui Haşdeu este, aici, shakesperiană- clocoteşte în drama sa o vitalitate romantică pe care nu o putem regăsi la Alecsadri sau la Alexandru Davila. Salvată din purgatoriul şcolar, “ Răzvan şi Vidra” este expresia acestei clocotitoare sensibilităţi nordice a lui Haşdeu, un monument romantic în care palpită visele ruinate de glorie ale trecutului medieval.

Şi dacă “ Răzvan şi Vidra” este exerciţiul de căutare al măreţiei, “ Duduca Mamuca” este turul de forţă al intelectualului ce adoră travestiul ori bufoneria, dar cultivă şi introspecţia lucidă a propriului demonism. Proza din 1862 comunică, pe de o parte, cu biografia rusă a lui Haşdeu însuşi,dinspre care vine amintirea unui timp al tumultului galant. Ea este legată, în acelaşi timp, de o tradiţie europeană şi rusă- în paginile ei, vivace şi luciferice, se simte vibraţia lui de Laclos şi cea a lui Lermontov. În fine, “ Duduca mamuca” este numele unui scandal care evocă, mutatis mutandis, pe cel nabokovian al “Lolitei”. Autorul este acuzat de imoralitate, căci paginile din “ Duduca Mamuca” intră în acel domeniu interzis al jocului erotic şi al galanteriei demonice. Tânărul Haşdeu adoră să şocheze- inamiciţia, simultană, a lui V. A. Urechia şi a lui Maiorescu, ambii ironizaţi în text, este proba acestei vocaţii insurgente.

“ Duduca Mamuca” fascinează prin aliajul de alegreţe diabolică şi creativitate intertextuală. Erudiţia literară a lui Haşdeu este remarcabilă, căci proza sa nu este doar o deconstrucţie ironică a iubirii naive, ci şi un pariu cu ficţiunea însăşi. Autorul Haşdeu este o fiinţă complice, ce îşi expune la vedere modelele pe care tot el le subminează. “ Duduca Mamuca” este, asemeni “Tiganiadei” lui Budai-Deleanu, un accident genial, lipsit de posteritate. Pentru pudibonderia locală, Haşdeu a fost şi este dificil de absorbit, cultural.

Tânărul iconoclast lermontovian alege să poarte, peste decenii, masca magului retras în solitudinea castelului de la Câmpina. Moartea Iuliei face să se nască în Haşdeu voinţa de a trece dincolo de graniţele firii, în imperiul pe care raţiunea nu îl poate domestici. Acest ultim Haşdeu este efigia tragică a singurătăţii inconsolabile. Ridicolul de care a fost înconjurat era doar măsura neînţelegerii acestei patimi devoratoare. La amurg, Haşdeu se confundă cu obsesia romantică ce l-a bântuit, fără incetare. Comunicarea cu spiritele este provocarea sa apoteotică.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *