Gabriel Liiceanu – Povestea insulei Humanitas (1)

Fidelități și caractere.

Oamenii‑carte

De unul singur nu poți pune pe picioare nimic. Orice proiect se împlinește prin adeziunea mai multora în jurul unei idei. Nu e important dacă ideea plutește în aer, dacă e a cuiva sau dacă o culegi din mers de pe drum. Important e ca ea să apară, să atragă, să convingă, să stârnească entuziasm. Pe scurt, să fie atât de seducătoare, încât să te provoace să investești un sens de viață în ea.

Humanitas a fost o astfel de idee. Întâlnind‑o, mulți au simțit pariul de viață ascuns în ea, încărcătura ei afectivă și prilejul, apărut într‑o lume nelimpezită, de a iubi ceva. A fost oare meritul meu că am atras în jurul acestui proiect ființe alese? A fost meritul lor că au intuit din prima clipă drumul care ducea undeva? Cert este că, într‑o lume bulversată în multe feluri, a apărut o comunitate bazată pe un ideal. Ceea ce‑nseamnă, până la urmă, pe încredere și pe caracter, singurele trepte pe care, pășind, ai o șansă să descoperi prietenia.

Lucrul cel mai frumos pe care mi l‑a dăruit Humanitas a fost omul de caracter. Se definește oare caracterul prin ceea ce faci, sau, mai degrabă, prin ceea ce nu poți face nici în ruptul capului, deci prin „vehemența refuzului“? Căci caracterul presupune frâna interioară, acel „nu, asta nu merge, îmi cereți ceva ce nu pot să fac“. În virtutea caracterului, simțim linia nevăzută peste care nu putem trece, știind că dincolo de ea e destrămarea, insomnia, ratarea unui „până aici!“ mântuitor. „Linia caracterului“. Dincolo de ea dispari, îți pierzi coerența, poți deveni orice și vei termina prin a nu mai ști cine ești.

Înainte de ’90, trăisem într‑o lume cât o coajă de nucă, în care, dacă luai drept criteriu caracterul, încăpea nu mai mult de o mână de oameni. La început, când am pășit în editură și, vrând‑nevrând, trebuia să văd zilnic zeci de oameni, mi‑am dat seama că mă sălbăticisem. Nu mai făceam parte din specia căreia ar fi fost firesc, prin devenire istorică, să‑i aparțin. Mă apărasem de istorie călătorind doar prin subterane, prin tunelul meu interior.

Când am ieșit la lumina incertă a zilei, am realizat că nu mai știam cum să vorbesc cu oamenii în carne și oase. Tot ce exista în afara cochiliei mele era asimilat spontan cu fauna activiștilor pe care o cunoscusem la Institutul de Filozofie în primii ani după facultate. Eram convins că toţi din jurul meu erau duplicitari, că gesturile sau vorbele celor cu care veneam în contact nu aveau niciodată acoperirea într‑un consimțământ interior.

Mi‑a luat o vreme să mă dezmeticesc. Nu trăisem de fapt „în societate“. Institutul de Istoria Artei în care ajunsesem să lucrez în anii dinaintea Revoluţiei fusese rupt de lume. Codul meu comportamental era nespus de simplu. Se inspira din teoria unui gânditor grec antic, Empedocle: potrivit lui, universul era un flux și reflux al binelui și răului, o alternanță de epoci ale Iubirii și Urii, Philía și Neíkos. Când universul se umplea de Iubire, elementele lui stăteau laolaltă și constituiau toate o sferă (sphaíros); când venea epoca Urii, Unul se dezmembra și îi lua locul dispersia Multiplului conflictual. În 1990 eram convins că tocmai ieșiserăm din epoca Urii. Aceasta dăduse înapoi și, treptat, pe lume urma să pună stăpânire Iubirea. Acum trebuia să ajutăm elementele disparate să‑și găsească din nou unitatea. Totul era limpede. Fiecare, la locul lui, avea să recreeze sfera.

Așa încât, tatonând, am început să construiesc echipa. Încet, prin încercări repetate, având parte și de apa neîncepută a tinerelor generații cu care m‑am întâlnit la Facultatea de Filozofie. Coaja de nucă de dinainte de ’90 a devenit cu vremea neîncăpătoare. Cum de am ajuns, mă întreb astăzi, să pun laolaltă de‑a lungul anilor oameni atât de frumoși într‑o lume în care caracterul devenise exotic? Exista oare o legătură subtilă între acesta și „oamenii‑carte“ care locuiau în partea de sus a limbii și care se vertebraseră în jurul cuvântului scris?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *