De neînțeles…

disprețul total – furibund la unii – față de un poet precum Nicolae Labiș (și nu numai el) care, la o lectură mai atentă, nu doar că nu justifică nicidecum căderea în uitare programatică,  dar se dovedește de o actualitate dezarmantă pentru  o parte a clasei politice actuale, triumfătoare  și categorică pentru cealaltă parte, în raportul putere – opoziție.

Ultimele luni politice de la noi (și nu numai, dacă privim Brexitania spre pildă), căci le trăim din plin, stau sub semnul inconfundabil și de netăgăduit al versului „Trăim în miezul unui ev aprins”; unii se prăjesc spre nenorocul lor căci stăm rău cu locurile pentru marii  arși, revenindu-și însă miraculos, alții toarnă dezinfectant chirurgical  peste foc în speranța intrării în longevitate sau a iertării păcatelor (?) precum baba  analfabetă care mai adăugase un braț de vreascuri la rugul lui Jan Huss, intrând totuși în istorie datorită ultimelor cuvinte ale condamnatului, pe care oricum nu le înțelesese: Sancta simplicitas (Sfântă naivitate!).

Incendiatorii, nu chiar piromani, în procesul de obținere și păstrare a puterii, manifestă o însuflețire cel puțin poetică, declarată, încadrându-se indubitabil în versul secvent  „Și-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă”; desigur rentează, în sensul că „vama” se recuperează în timp prin mijloace specifice  tuturor, adică și celor care s-au ars  pe moment.

Din unele declarații belicoase auzite în ultimele luni – nu revin asupra lor – rezultă clar  principiul  „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”, sau, cum spune poetul repudiat, „Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi / În flăcările noastre se destramă”. O amenințare evident neplăcută dar care pentru un politician versat, indiferent de orientare, rămâne…  poezie. Căci, la fel de actuală ca poezia lui Labiș, rămâne și etimologia. Ceea ce putem observa fără dificultate și subtilitate este fenomenul rupturilor, mai ales când se pune problema alegerilor anticipate, punctuale sau –  de ce nu? – posticipate, că oricum stăm prost cu punctualitatea. Se rup alianțe, oricum dubioase, certificându-se faptul că și iubirile, precum averile, vorba Lăpușneanului,   sunt trecătoare indiferent de sex, etate, religie politică, orientare și caracter(?). Desigur, orice ruptură e dureroasă, fie că e de ligament, a tendonului sau a vreunei alianțe, dar tot la verbul latin rumpere ne duce, cu supinul ruptum; e moștenit în română și rezolvă problema politică.  Eminescu, neiertător cu politicul, ne propune însă o formă blândă, eufonică în poezie, rumpe, deși se referă la coarde de aramă în contrast cu mâna amorțită a lui Mureșan; nu e cazul manual al celor de azi. În limbajul obișnuit e însă un verb al stării categorice; măcar în asta  suntem fideli străbunilor romani, păstrând înțelesul primordial mergând până la „a rupe gura târgului”. Ruperea unei alianțe politice generează atâta isterie momentană mai ales dacă avem în vedere că rumpere (în afară de a rupe, a sfâșia, a pune capăt, a anula) are și sensul de a face să crape de necaz, de ciudă, după cum subliniam cu altă ocazie. Dar pentru a fi și mai clar, citez și din DEX conform căruia ruptură poate însemna și zdreanță, cârpă, desigur fără nici o legătură cu – până la urmă – firescul ruperii alianței; iar aceasta pentru că – spre a încheia în nota ideologică a începutului și realist  – nu-l voi re- cita pe Maiorescu cu „amicii politici”, ci pe Vladimir Ilici Lenin care spunea și scria că  în politică există doar „tovarăși vremelnici de drum”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *