Cezar Ioan: Connaisseur fara ifose (5)

În ce (și în cine) ne încredem?

Dacă tot am pomenit mai înainte despre încredere, poate merită să vorbim un pic și despre neîncredere. Care sunt sursele ei, care sunt riscurile, care sunt efectele?

Cu toții avem încredere, poate mai mult decât orice, în propriile simțuri. Din păcate – așa cum constatăm uneori și în alte domenii, ca și în domeniul vinului – acest tip de încredere, în lipsa experienței sau a altor forme de cunoaștere, ne face (și pe mine, desigur) să ne creăm percepții ori așteptări eronate și să fim dezamăgiți. Desigur, de la dezamăgirea simplă că am dat banii pe o sticlă de vin obișnuită care nu ne-a prea plăcut și până la temerea că vinul pe care-l bem de-a lungul anilor ne poate pune sănătatea în pericol e o cale lungă.

Dacă pentru dezamăgirea simplă – sticla de vin nu ne-a fost pe plac – avem leac relativ ușor (nu mai cumpărăm respectivul produs a doua oară), la riscul de a bea ceva care ne îmbolnăvește situația e mai complicată. Și exact aici apare falia care-i desparte cel mai mult pe amatorii de „vin de țară” de ceilalți, care beau produse ale cramelor industriale. Amatorii de „vin de țară” cred că „tradițional e mai sănătos”, deși nimic (în afară de propriile afirmații ale producătorului) nu e de natură să dovedească acest presupus beneficiu. „Tradiționaliștii” bănuiesc că vinul produs în crame cu tehnologie alimentară modernă „bagă chimicale”.

De la bun început aș vrea să fac precizarea că eu, personal, am mai multă încredere în vinurile cramelor care dispun de tehnologie propice decât în cele „artizanale”.

(…)

Dintre trendurile care a fost cele mai puternice în ultimii ani aș menționa unele care, cred eu, au schimbat destul de mult întreaga demografie și economie a vinului: rose-urile și spumantele. Ambele existau și înainte, dar își aveau locuri relativ fixe pe piața vinului, iar creșterea lor explozivă părea greu de anticipat. Ambele, cred eu, își datorează „renașterea” unei epoci de bunăstare a consumatorului occidental cum n-a mai existat vreodată în istorie, în care multe alte nevoi au fost deja satisfăcute, și vinul – de preferat ușor de ingerat din punctul de vedere al cantității de alcool și al asortării cu gastronomia modernă – a început să fie văzut ca o băutură „de satisfacție” și „de statut”, aflată mai la îndemână decât altele. Medicina modernă, care a insistat în ultimele decenii asupra importanței de a mânca mai ușor, mai conștient, a determinat mutații în mentalități, iar rose-urile și spumantele au fost soluțiile cele mai la îndemână. Evident, la rose-uri a contat mult și culoarea – care atrage atenția, este apetisantă și induce senzația de „răcoritor” –, iar la spumante a contat mult și valența lor „de sărbătoare”, de „succes”. N-ar fi lipsit de importanță, cred, să menționăm impactul pe care o altă băutură l-a avut asupra ambelor produse menționate de mine aici: Aperolul. Promovarea intensă a acestei băuturi sub formă de cocktail cu spumant, slab alcoolic, de culoare roz-portocalie, cu gust atât dulce, cât și amărui, și efervescent, cu gheață și o felie de portocală, a readus în consumul tineretului (în special), de zi cu zi, și spumantele. Și a lansat o nouă modă coloristică, de natură să propulseze în atenție și vinurile rose.

Iar dacă tot am pomenit de Aperol, hai s-o dăm pe față și cu șprițul: nu cred că e cazul să ne tot punem cenușă-n cap dacă bem șpriț – o fac și italienii, și austriecii, și ungurii și multe alte neamuri bune. E o formă de consum cât se poate de relaxantă și satisfăcătoare. Da, vinul foarte bun, la care s-a muncit mult și care înglobează multă știință și pasiune, e păcat să fie făcut șpriț sau mixat cu cola sau alte carbogazoase cu mult zahăr. Dar ideea amestecării vinului cu diverse alte lichide nu cred că e neapărat greșită – contribuie, până la urmă, la multiplicarea și diversificarea ocaziilor de consum, ceea ce face bine măcar financiar industriei producătoare.

Cred că va cădea în sarcina profesioniștilor din viitorul cât mai apropiat ca și alte produse de origine viticolă sau din domeniul altor băuturi să fie readuse în modernitate și propulsate de la o periferie a consumului către statutul de „nouă modă” cu impact major. Mă pot gândi, azi, la vinurile cu diverse arome (retsina grecească, pelinul românesc), dar și la distilatele din struguri ori vin care-și pot găsi noi energii de consum prin modificarea felului în care sunt prezentate și promovate în atenția clienților tineri. Văd cum „berile (mai mult sau mai puțin real) artizanale” iau avânt și „mușcă” din cotele de piață ale berilor industriale, cum cocktailurile cu gin sau rom revin la modă – așa că am bănuiala că și produsele de origine viticolă vor putea beneficia de aceste mișcări înainte.

Connaisseur fara ifose

Editura Gastroart, 2019

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *