Milan Kundera, Nemurirea

13septembrie 1811. A treia săptămână de când tânăra și recent căsătorita Bettina, născută Brentano, locuiește, împreună cu soțul ei, poetul Achim von Arnim, în casa soților Goethe din Weimar. Bettina are douăzeci și șase de ani, Arnim treizeci, Christiane, soția lui Goethe, patruzeci și nouă; Goethe are șaizeci și doi de ani și nici un dinte. Arnim își iubește tânăra soție, Christiane își iubește bătrânul domn, iar Bettina nu încetează — nici după cununie — să flirteze cu Goethe. În dimineața acestei zile, Goethe rămâne acasă și Christiane îi însoțește pe tinerii soți la o expoziție (organizată de un prieten al familiei, consilierul imperial Mayer) unde sunt prezentate niște tablouri despre care Goethe vorbise în termeni elogioși. Doamna Christiane nu se pricepe la tablouri, dar a reținut spusele lui Goethe despre ele atât de bine, încât acum poate reda fără dificultate, drept ale sale, opiniile soțului ei. Arnim aude vocea puternică a Christianei și vede ochelarii pe nasul Bettinei. Acești ochelari tresar clipă de clipă întrucât Bettina își încrețește nasul (ca iepurii) și Arnim știe foarte bine ce înseamnă asta. Bettina e iritată la culme, gata să explodeze. Simțind parcă furtuna, se îndepărtează discret și trece în sala alăturată. Abia a apucat să iasă când Bettina o întrerupe pe Christiane: nu, nu e de acord cu ea, de fapt, aceste tablouri sunt imposibile!

Christiane e și ea iritată, și asta din două motive: pe de o parte, această tânără patriciană, deși măritată și gravidă, cochetează fără rușine cu soțul ei, iar pe de altă parte îl contrazice. Ce urmărește? Să fie prima printre cei ce se întrec să-l aduleze pe Goethe și, în același timp, prima printre contestatarii săi? Christiane e tulburată de fiecare motiv în parte, cu atât mai mult cu cât, în mod logic, unul îl exclude pe celălalt. De aceea declară cu o voce foarte ridicată că nu e cu putință să califici drept imposibile niște tablouri atât de remarcabile.

La care Bettina reacționează spunând: nu e de ajuns doar să le califici drept imposibile, ci mai trebuie spus că aceste tablouri sunt ridicole! Da, ridicole! Invocând în sprijinul afirmației sale argument după argument.

Christiane ascultă și constată că nu înțelege nimic din tot ce-i povestește această tânără femeie. Cu cât mai mult se aprinde Bettina, cu atât mai mult folosește cuvinte învățate de la prietenii de vârsta ei, de la tinerii trecuți prin universități, și Christiane își dă seama prea bine că le folosește anume, pentru că ea, Christiane, nu le înțelege. Se uită la nasul ei pe care tresar ochelarii, și își spune în gând că acești ochelari și aceste cuvinte necomprehensibile corespund unei perfecte armonii. Într-adevăr, era demnă de remarcat prezența ochelarilor pe nasul Bettinei! În fond, toată lumea știa că Goethe condamnă purtatul ochelarilor în public, considerându-l un semn al prostului gust și al extravaganței! Și dacă Bettina îi poartă, totuși, la Weimar, o face numai în dorința de a da la iveală, cu insolență și spirit provocator, apartenența sa la tânăra generație — exact la acea generație ce se distinge prin convingerile romantice și prin portul ochelarilor. Iar noi știm ce vrea să spună prin ceea ce își proclamă cu mândrie și ostentație apartenența la tânăra generație: că va mai trăi încă atunci când ceilalți (în capul Bettinei, Chris- tiane și Goethe) își vor fi dat de mult caraghiosul sfârșit, și-i va fi înghițit pământul.

Bettina vorbește, e din ce în ce mai exaltată și, pe neașteptate, mâna Christianei zboară spre fața ei. În ultima clipă aceasta își dă seama că nu e potrivit să-i tragi o palmă cuiva care e oaspetele tău. Tresare, își stăpânește gestul și astfel mâna ei alunecă doar pe fruntea Bettinei. Ochelarii cad pe jos și se prefac în țăndări. Oamenii din preajma lor se întorc ușor jenați; din sala învecinată aleargă grăbit sărmanul Arnim și, negăsind ceva mai inteligent de făcut, se lasă pe vine și începe să adune cioburile, voind parcă să le lipească la loc.

De câteva ceasuri așteaptă toți, cu încordare, verdictul lui Goethe. Cui îi va lua apărarea după ce va afla totul?

Goethe ia apărarea Christianei și celor doi soți le interzice, o dată pentru totdeauna, intrarea în casa sa.

Când se sparge un pahar, asta înseamnă noroc. Când se sparge o oglindă, te poți aștepta la șapte ani de nenorociri. Și când se sparg ochelarii? Începe războiul. Bettina declară în toate saloanele Weimarului: „caltaboșul gras a înnebunit și a mușcat-o“. Expresia circulă din gură în gură și tot Weimarul se ține de burtă, tăvălindu-se de râs. Această expresie neprietenoasă, acest râs nepieritor răsună și acum, ca un ecou, în urechile noastre.

***

Nemurirea. Goethe nu se teme de acest cuvânt. În cartea sa Din viața mea, purtând celebrul subtitlu Dichtung und Wahrheit, Poezie și Adevăr, vorbește despre o cortină pe care o contempla cu nesaț în noul teatru din Leipzig, când avea nouăsprezece ani. Pe fondul cortinei era sugerat (îl citez pe Goethe) der Tempel des Ruhmes, Templul Gloriei, și în jurul lui erau înfățișați marii dramaturgi ai tuturor timpurilor. În mijlocul lor, fără a le acorda vreo atenție, înainta „un bărbat într-o haină ușoară, îndreptându-se direct spre acest templu; era văzut din spate și nu se distingea pe el nimic deosebit. Acesta trebuia să fie Shakespeare care, neavând predecesori și nepăsându-i de marile modele, mergea pe cont propriu în întâmpinarea nemuririi“.

Nemurirea despre care vorbește Goethe nu are, desigur, nimic comun cu credința religioasă în nemurirea sufletului. E vorba deci de o cu totul altă nemurire, pământească, a celor ce vor rămâne după moartea lor în amintirea posterității. Oricine poate dobândi o nemurire mai mare sau mai mică, mai scurtă sau mai îndelungată, și fiecare se gândește la ea încă din anii adolescenței. Despre primarul unui sat din Moravia unde, ca băiețandru, mă duceam adeseori în excursie, se spunea că avea în casă un sicriu deschis în care, în clipele sale de fericire, când se simțea nespus de mulțumit de el însuși, se întindea și își imagina propria sa înmormântare. Nu trăise niciodată ceva mai frumos decât acele clipe de reverie pe fundul sicriului; în asemenea clipe sălășluia în propria-i nemurire.

Firește, în privința nemuririi oamenii nu sunt egali. Se cuvine să deosebim mica nemurire, amintirea omului în mințile celor care l-au cunoscut (nemurirea visată de primarul satului morav) de marea nemurire, însemnând amintirea unui om în mințile acelora care nu l-au cunoscut personal. Există căi în viață care-l pun pe om de la bun început față în față cu o asemenea nemurire, ce-i drept, nesigură, ba chiar improbabilă, dar incontestabil posibilă: acestea sunt căile artiștilor și ale bărbaților de stat.

Dintre toți bărbații de stat europeni ai vremurilor noastre, cel care a acordat cel mai mare spațiu în gândurile sale nemuririi a fost, fără îndoială, François Mitterrand; îmi aduc aminte de neuitata ceremonie organizată în 1981 după alegerea sa ca președinte. În Piața Pantheonului se adunase o mulțime entuziastă de care el se îndepărta urcând, de unul singur, treptele largi ale scării (întocmai ca Shakespeare îndreptându-se spre Templul Gloriei pe cortina de scrisă de Goethe) cu trei fire de trandafir în mână. Apoi, pierzându-se din ochii mulțimii, se trezi printre mormintele celor șaizeci și patru, ale iluștrilor dispăruți, urmărit în singurătatea sa gânditoare doar de ochiul camerei de luat vederi, de o echipă de operatori și de câteva milioane de francezi cu ochii ațintiți asupra micului ecran, din care bubuia A noua lui Beethoven. Depuse trandafirii, unul câte unul, pe mormintele a trei morți, pe care-i alesese dintre toți. Aidoma unui măsurător de teren, înfipse cei trei trandafiri, ca pe trei țăruși, pe imensul șantier al eternității, spre a determina în felul acesta triunghiul în mijlocul căruia urmează a fi înălțat palatul său.

Valéry Giscard d’Estaing, predecesorul său la președinție, i-a invitat în 1974 la prima sa gustare de dimineață în palatul Elysée pe gunoieri. Era gestul unui burghez sentimental, dornic să se facă iubit de oamenii simpli și de a-i face să creadă că era unul de-ai lor. Mitterrand nu era atât de candid încât să vrea să se asemene cu gunoierii (un astfel de vis nu i se poate împlini nici unui președinte); el voia să se asemene cu morții, ceea ce dovedește mult mai multă înțelepciune, căci moartea și nemurirea alcătuiesc un cuplu de îndrăgostiți inseparabili, iar cel al cărui chip se contopește cu chipurile măștilor e nemuritor din timpul vieții.

Președintele american Jimmy Carter mi-a fost întotdeauna simpatic, dar mi-a devenit aproape drag văzându-l pe ecranul televizorului alergând în trening, împreună cu un grup de colaboratori, antrenori și gorile; deodată, fruntea a început să i se brobonească de sudoare, fața i s-a crispat, colaboratorii s-au aplecat spre el și, apucându-l de brațe, l-au sprijinit să nu cadă; era o ușoară criză cardiacă. Joggingul era menit să demonstreze națiunii veșnica tinerețe a președintelui. De aceea fuseseră invitați cameramanii și nu era vina lor că, în locul unui atlet plesnind de sănătate, au fost nevoiți să ne înfățișeze un bărbat ghinionist, pe cale de a îmbătrâni.

Omul tânjește spre nemurire și, într-o bună zi, camera de luat vederi ne arată gura lui deformată de o grimasă, singurul lucru ce ne va rămâne după el ca o parabolă a întregii sale vieți. Va intra în așa-zisa nemurire caraghioasă. Tycho de Brahe a fost un mare astronom, dar azi nu ne mai amintim despre el nimic altceva decât acel celebru dineu la curtea imperială din Praga, în decursul căruia s-a sfiit să meargă la toaletă, până când i-a plesnit vezica urinară, iar el a plecat printre nemuritorii caraghioși ca martir al pudoarei și al urinei. A plecat printre ei aidoma Christianei Goethe, transformată pentru totdeauna în caltaboșul înfuriat care mușcă. Nu cunosc pe lume un romancier care să-mi fie mai drag decât Robert Musil. A murit într-o dimineață, în timp ce ridica niște haltere. Când se întâmplă să le ridic și eu, îmi cercetez pulsul inimii cu atenție, de teamă să nu mor, căci a muri cu halterele în mână precum autorul meu adorat ar face din mine un epigon atât de incredibil, atât de frenetic și atât de fantastic încât nemurirea caraghioasă mi-ar fi asigurată pe loc.

ZOOM

Lumea zugrăvită în Nemurirea este o lume descompusă, alcătuită din cioburi care pe alocuri se îmbină fără fisură și pe alocuri refuză orice potrivire. Un gest nelămurit, o pereche de ochelari sparți, o senzație tulbure sunt, în romanul lui Kundera, suduri capabile să abolească timpul, să creeze punți peste care se trece cu ușurință dintr-un veac într-altul. Aproape nimic, în schimb, nu reușește să apropie personajele prinse în vacarmul prezentului; mișcările lor ascultă parcă de o nehotărâtă plutire printre hazarduri și alternative. Întreg derizoriul existenței, începând chiar cu ispita inconsistentă a nemuririi, scapă totuși în chip straniu de sub imperiul grotescului, atât de familiar autorului: o tentă de crepuscul răzbate parcă pretutindeni din fiecare pagină a acestui minunat roman.

„Moartea și nemurirea alcătuiesc un cuplu de îndrăgostiți inseparabili, iar cel al cărui chip se contopește cu chipurile măștilor e nemuritor din timpul vieții.“ – MILAN KUNDERA

Milan Kundera

Nemurirea

(roman)

Traducere din cehă de Jean Grosu

©Humanitas Fiction  2018

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *