Milan Kundera, Ignoranța

Într-o zi, pe aeroportul parizian, Irena trecu de punctul de control al poliției și merse în sala de așteptare. Pe bancheta din fața ei văzu un bărbat pe care, după două secunde de incertitudine și uimire, îl recunoscu. Tulburată, așteptă să-i întâlnească privirea și îi surâse. Surâse și el înclinând ușor capul. Irena se ridică și merse spre bărbatul care se ridică la rândul lui.

— Ne-am cunoscut la Praga, nu-i așa? îi spuse ea în cehă. Îți mai amintești de mine?

— Desigur.

— Te-am recunoscut imediat. Nu te-ai schimbat.

— Exagerezi.

— Ba nu, de loc. Ești la fel ca pe vremuri. Doamne, cât timp a trecut… Apoi, râzând: Îți sunt recunoscătoare că mă re cu noști! Apoi: Ai rămas în țară tot timpul ăsta?

— Nu.

— Ai emigrat?

— Da.

— Și unde ai trăit? În Franța?

— Nu.

Irena suspină.

— Ah, să fi trăit în Franța și să ne întâlnim abia acum…

— Nu, trec prin Paris din întâmplare. Trăiesc în Danemarca. Dar tu?

— Aici. La Paris. Doamne! Nu-mi vine să cred! Cum ai trăit tot timpul ăsta? Ai putut să-ți faci meseria?

— Da. Dar tu?

— A trebuit să fac vreo șapte.

— Nu te întreb câți bărbați ai avut…

— Nu, nu mă întreba. Promit că nici eu n-o să-ți pun asemenea întrebări.

— Și acum? Te-ai întors în țară?

— Nu tocmai. Îmi păstrez apartamentul din Par is. Dar tu?

— La fel.

— Dar te duci des în țară…

—Nu. Asta e prima dată, spus e el.

—A, așa de târziu! Nu te-ai grăbit!

—Nu.

— Ai obligații în Boe m ia?

— Nu, sunt un om absolut liber.

Vorbise cu calm și cu o anume melancolie pe care ea o remarcă.

În avion, de pe locul ei din față, de lângă culoar, întoarse capul de mai mult e ori ca să-l privească. Nu uitase niciodată întâlnirea lor, atât de îndepărtată. Era la Praga, Irena era într-un bar cu un grup de prieteni, iar el, prieten cu aceștia, nu avea ochi de cât pentru ea. Povestea lor de dragoste s-a întrerupt înainte de a putea începe. Irena rămăsese cu un regret, cu o rană nici când vindecată.

În două rânduri, Josef veni lângă ea ca să continue discuția. Irena află că va rămâne în Boemia doar trei-patru zile, și nu la Praga, ci într-un oraș de provincie, ca să-și vadă familia. Irena se întristă. Chiar nu va fi în Praga nici o zi? Ba da, totuși, înainte de a se întoarce în Dane- marca, o zi, poate două. L-ar putea întâlni? Ar fi atât de simpatic să se revadă! El îi dădu numele hotelului la care urma să stea în provincie.

*

Și el se bucura că o întâlnise; era prietenoasă, cochetă și plăcută, în jur de patruzeci de ani, drăguță; dar cine era această femeie… nu, habar nu avea. E neplăcut să-i spui cuiva că l-ai uitat; acum era de două ori neplăcut: poate că n-o uitase, dar n-o mai recunoștea. Cum să-i mărturisească asta unei femei? Ar fi fost o mojicie de care nu era capabil. De altfel, înțelese rapid că necunoscuta nu avea să verifice dacă și-o amintea sau nu și că discuția cu ea curgea cât se poate de liber. Când însă și-au promis să se revadă, iar ea a vrut să-i lase numărul de telefon, se simți pus în încurcătură: cum să sune pe cineva fără să-i știe numele? Fără altă explicație, îi spuse că preferă să-l sune ea și o rugă să-și noteze numărul hotelului său din provincie.

La aeroportul din Praga s-au despărțit. El închirie o mașină, o luă pe autostradă, apoi pe un drum local. Ajuns în oraș, căută, fără succes, cimitirul. Nimeri într-un cartier nou cu case înalte și uniforme care îl derutară. Văzu un băiat de vreo zece ani, opri mașina și îl întrebă cum poate ajung e la cimitir. Copilul îl privi fără să răspundă. Crezând că nu înțelege, Josef repetă în trebarea mai rar, cu voce tare, ca un străin care încearcă să pronunțe cât mai clar. În cele din urmă, băiatul îi răspunse că nu știe. Cum naiba e posibil să nu știi unde e cimitirul, singurul din oraș? Josef demară, întrebă alți trecători, dar explicațiile lor i se păreau confuze. Până la urmă, îl găsi: înghesuit în spatele unui pod construit recent, părea modest și mult mai mic decât pe vremuri.

Parcă mașina, apoi, pe o alee mărginită cu tei, se îndreptă spre mormânt. Aici, în urmă cu vreo treizeci de ani, văzuse sicriul cu trupul mamei coborând în pământ. Înainte de a emigra, venea aici adesea, de fiecare dată când trecea prin oraș. Acum o lună, pregătindu-și vizita în Boemia, știa deja că va începe de aici. Privi monumentul; pe marmură erau înscrise o mulțime de nume: părea că, între timp, cavoul devenise un mare dormitor comun. Între alee și monument era numai gazon, întreținut cu grijă, și un strat de flori; încercă să-și imagineze sicriele, dedesubt: erau probabil câte trei în rând, suprapuse pe mai multe etaje. La nivelul cel mai de jos, era mama. Dar tatăl? Mort cu cincisprezece ani mai târziu, îl despărțea de ea cel puțin un etaj de sicrie.

Revăzu înmormântarea mamei. Jos nu erau, pe vremea aceea, decât doi morți: socrii ei. Faptul că mama coborâse la părinții soțului i se păruse atunci firesc și nu se întrebase dacă ea n-ar fi preferat mai curând să fie lângă ai ei. A înțeles abia mai târziu: regruparea în cavourile familiale e hotărâtă, cu mult înainte, de un raport de forțe; iar familia tatălui era mai influentă decât cea a mamei.

Numărul de nume noi înscrise pe marmură îl tulbură. La câți va ani după plecare, aflase despre moartea unchiului, apoi a mătușii, și în sfârșit a tatălui. Începu să citească atent numele; unele aparțineau unor oameni pe care, până atunci, îi crezuse vii; se simți năucit. Nu moartea lor îl răscoli (cine își părăsește țara definitiv se resemnează să nu-și mai revadă familia), ci faptul că nimeni nu-l înștiințase. Poliția comunistă controla scrisorile adresate emigranților; se temeau să-i scrie? Privi datele: ultimele înmormântări erau de după 1989. Așadar, nu din prudență nu-i scriau. Adevărul era și mai rău: nu mai exista pentru ei.

ZOOM

Un bărbat și o femeie se întâlnesc din întâmplare când se întorc în țara natală, pe care o părăsiseră cu două decenii în urmă. Vor reuși să reia o stranie legătură de dragoste, înghițită de istorie încă de la început? Numai cei care, precum Ulise, se întorc în Itaca după douăzeci de ani pot să i se închine, năuciți și fermecați, zeiței ignoranței.

„«Ignoranța» este o carte nostalgică despre nostalgie. În fond, o carte antinostalgică. Una care acutizează toate suferințele.“ – Martine Boyer-Weinmann

Milan Kundera

Ignoranța

(roman)

Traducere din cehă de Jean Grosu

©Humanitas Fiction  2018

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *