Milan Kundera, Gluma

Despre felul cum am ajuns la primul naufragiu al existenței mele (și prin mijlocirea deloc amabilă a acestuia la întâlnirea cu Lucia) n-ar fi greu să po vest esc pe un ton ușuratic și chiar cu o anumită doză de amuzament: totul s-a datorat nefastei mele înclinații spre glume stupide și nefastei inaptitudini a Marketei de a înțelege o glumă.

Marketa făcea parte din acel gen de femei care iau totul în serios (prin această însușire se îngemăna perfect cu însuși geniul epocii) și cărora ursitoarele le-au dăruit, încă din leagăn, credința că virtutea credulității va fi însușirea lor cea mai de preț. Nu vreau prin asta să insinuez, la modul eufemistic, că Marketa ar fi fost o neroadă; departe de mine acest gând: dimpotrivă, era o fată destul de talentată și ageră la minte și, în plus, atât de tânără (era în anul întâi și avea nouă- sprezece ani), încât credulitatea sa naivă ținea mai mult de farmecele ei decât de tarele ei, cu atât mai mult cu cât acestea erau însoțite de o incontestabilă grație trupească. Toți, la facultate, o îndrăgeam pe Marketa și, mai mult sau mai puțin, încercam s-o cucerim, ceea ce nu ne împiedica (cel puțin pe unii dintre noi) s-o luăm, în același timp, cu bună intenție, într-o ușoară bășcălie.

Bășcălia însă nu făcea casă bună cu Marketa, și cu atât mai puțin cu spiritul vremii. Era primul an după gloriosul februarie patruzeci și opt; începuse o viață nouă, într-adevăr, cu totul alta, și chipul acestei vieți noi, așa cum mi s-a fixat în memorie, era de o gravitate rigidă, dar ceea ce părea curios la această gravitate era faptul că nu se încrunta ci, dimpotrivă, avea înfățișarea surâsului; da, anii aceia pretindeau despre ei că sunt cei mai îmbucurători dintre toți anii, și cine nu se bucura era pe loc suspectat că-l mâhnește Victoria clasei muncitoare, sau că e un individualist cufundat în amărăciunile sale lăuntrice (ceea ce nu-i diminua cu nimic vino-văția).

N-aveam pe atunci multe amărăciuni lăuntrice, dimpotrivă, eram animat de un puternic simț al veseliei, și totuși, nu se poate spune că în fața chipului îmbucurător al epocii respective m-aș fi bucurat de un succes fără rezerve, căci glumele mele erau prea lipsite de seriozitate, în timp ce bucuria nu îndrăgea năzdrăvăniile și ironia, era, cum spuneam, o bucurie gravă, ce se autointitula, cu trufie, drept „optimismul istoric al clasei triumfătoare“, o bucurie ascetică și solemnă, pe scurt BUCURIE.

Îmi amintesc că la facultate eram organizați pe-atunci în așa-numitele cercuri de studii – care se întruneau cu regularitate pentru a proceda la critica și autocritica publică a tuturor membrilor, ca apoi, în temeiul acestor critici și autocritici, să fie elaborate referințele și aprecierile pentru fiecare în parte. Ca orice comunist, dețineam și eu la vremea aceea mai multe funcții (printre altele aveam un post important la Uniunea Studenților) și, cum eram și un student destul de bun, o asemenea referință nu putea să aibă pentru mine urmări neplăcute. Cu toate acestea, frazele elogioase referitoare la activitatea mea generală, la atitudinea mea frumoasă față de statul socialist, față de muncă, și la cunoștințele mele de marxism, erau însoțite de cele mai multe ori de o frază menită să sublinieze că mai stăruiau în mine „anumite rămășițe de individualism“. O asemenea rezervă nu era neapărat periculoasă, întrucât ținea de bunele uzanțe să se treacă până și în cele mai bune referate de cadre câte o observație critică, unuia să i se reproșeze „slabul interes pentru teoria revoluționară“, altuia „atitudinea distantă și glacială față de oameni“, altuia „lipsa de vigilență“, unuia chiar „atitudinea necorespunzătoare față de femei“; firește, din clipa în care o asemenea referință nu rămânea izolată, când unei asemenea fraze i se adăugao altă rezervă, sau când omul intra într-un conflict oarecare, devenind eventual victima unor suspiciuni sau agresivități denigratoare, aceste „rămășițe ale individualismului“ sau „atitudinea necorespunzătoare față de femei“ puteau să devină o sămânță a pierzaniei. Și, ca o fatalitate specială, o asemenea sămânță sălășluia în dosarul de cadre al fiecăruia dintre noi, da, al fiecăruia dintre noi.

Câteodată (mai curând din sport decât din temeri reale) mă împotriveam epitetelor acuzatoare de individualism, cerându-le colegilor mei să-mi demonstreze fundamentat de ce mă consideră un individualist. N-aveau niciodată argumente deosebit de concrete; spuneau: „Fiindcă te porți așa cum te porți.“ „Cum mă port?“ îi întrebam. „Când te vede omul, zâmbești într-un fel ciudat.“ „Și, ce-i cu asta? În felul ăsta îmi manifest bucuria!“ „Nu-i adevărat, zâmbești de parcă ai gândi ceva anume pentru tine.“

Când au socotit tovarășii că purtarea mea și zâmbetele mele au un caracter intelectualist (altă calificare peiorativă a acelor vremi), am început în cele din urmă să le dau crezare, căci nu-mi puteam închipui (era, pur și simplu, peste măsura cutezanței mele) că toți ceilalți s-ar înșela, că s-ar înșela înseși Revoluția și spiritul epocii, în timp ce eu, ca individ, aș putea să am dreptate. Am început deci să-mi controlez oarecum zâmbetele, ca apoi, foarte curând, să simt în mine o mică fisură ce se deschidea între ceea ce am fost și ceea ce (potrivit opiniei și spiritului epocii) trebuia să fiu și mă străduiam să fiu.

Dar cine eram eu, de fapt, în acele vremuri? La această întrebare vreau să răspund cât se poate de cinstit: Eram unul din acei cu mai multe fețe.

Și fețele sporeau. Cu o lună (aproximativ) înaintea vacanței de vară, am început să mă apropii de Marketa (ea era în anul întâi, eu în anul doi) și făceam tot ce-mi stătea în putință ca să-i impun, folosind același procedeu stupid pe care-l practică, de când lumea, bărbații la vârsta de douăzeci de ani: îmi mascam fața; simulam că-s mai bătrân decât eram (spiritual și ca experiență de viață); simulam detașarea față de toate câte se întâmplau, că privesc lumea de sus și port peste pielea mea o altă piele invizibilă impenetrabilă. Bănuiam (de altfel, corect) că spiritul glumeț este expresia inteligibilă a detașării și dacă mi-a plăcut întotdeauna să glumesc, cu Marketa îmi dădeam silința să glumesc la modul alambicat, artificial și obositor.

Dar cine eram deci cu adevărat? Mă simt dator să repet: Eram unul din acei cu mai multe fețe.

Eram serios, entuziast și plin de convingere în ședințe; iscoditor, caustic și înțepător în compania prietenilor cei mai apropiați, cinic și de o spiritualitate încrâncenată în prezența Marketei; și când eram singur (și mă gândeam la Marketa) eram descumpănit și tulburat ca un elev de liceu.

Să fi fost oare această ultimă față cea adevărată?

Nicidecum. Toate erau adevărate: n-aveam, așa cum au ipocriții, o față adevărată și altele false. Aveam câteva fețe, fiindcă eram tânăr și eu însumi nu știam cine sunt și cine vreau să fiu. (Cu toate acestea, disproporțiile dintre aceste fețe aveau darul să-mi producă emoții și să mă intimideze; nu m-am integrat cu totul în nici una din ele și am pășit în urma lor cu stângăcie și orbește.)

Mașinăria psihologică și fiziologică a dragostei e atât de complexă și de complicată încât, într-o anumită perioadă a vieții, tânărul e nevoit să se concentreze aproape în exclusivitate asupra simplei stăpâniri a amorului, scăpându-i astfel din vedere adevăratul conținut al dragostei – femeia pe care o iubește (așa cum, de pildă, un tânăr violonist nu se poate concentra destul de bine asupra conținutului piesei pe care o interpretează, atâta vreme cât nu stăpânește tehnica manuală în asemenea măsură încât, în timp ce cântă, să nu se mai gândească la ea). Dacă am vorbit mai sus despre tulburarea școlărească ce mă cuprindea când mă gândeam la Marketa, mă simt dator să adaug, în aceeași ordine de idei, că ea nu izvora atât din starea mea de îndrăgostit, pe cât izvora din stângăcia și incertitudinea mea, a căror povară o simțeam în permanență și care puneau stăpânire pe sentimentele și gândurile mele mai mult decât Marketa însăși.

Povara acestor descumpăniri și stângăcii o biruiam prin aceea că făceam pe grozavul în fața Marketei: mă străduiam să nu fiu de acord cu ea sau, pur și simplu, să-mi bat joc de toate părerile ei, ceea ce nu era chiar atât de greu, căci, în ciuda agerimii ei (și a frumuseții sale care – ca orice frumusețe – sugera celor din jur o aparentă inaccesibilitate), era o fată de o credulitate de-a dreptul naivă; nu știa niciodată să privească dincolo de lucruri, vedea doar lucrurile în sine; înțelegea de minune botanica, dar, adeseori, se întâmpla să nu înțeleagă o anecdotă povestită de colegii ei de facultate; se lăsa antrenată și se înflăcăra de toate entuziasmele vremii, dar în clipa în care era martora unei practici politice aplicate în spiritul principiului scopul scuză mijloacele, devenea la fel de neînțelegătoare, ca și când ar fi auzit o anecdotă rostită de colegii ei; de altfel, acesta era motivul pentru care tovarășii au socotit că entuziasmul ei trebuia întărit cu cunoștințe solide asupra strategiei și tacticii mișcării revoluționare, hotărând ca în timpul vacanței de vară să participe la un curs de paisprezece zile al învățământului de partid.

Acest curs nu-mi convenea câtuși de puțin, de oarece tocmai în acele paisprezece zile intenționam să fiu singur cu Marketa la Praga, și să conduc relația noastră (care până atunci se limitase la plimbări, discuții și câteva sărutări) spre rezultate mai sigure; n-aveam altă alegere în afara acestor paisprezece zile (următoarele patru săptămâni urma să le petrec într-o brigadă de muncă voluntară în agricultură, iar ultimele paisprezece zile de vacanță trebuia să fiu cu mama în Slovacia Moravă); de aceea am suportat cu dureroasă gelozie faptul că Marketa nu împărtășea tristețea mea, învățământul de partid n-o supăra câtuși de puțin, ba, dimpotrivă, până la urmă, mi-a declarat că se bucură și abia așteaptă să înceapă cursurile.

De la învățământ (organizat într-un anume castel din Cehia centrală) mi-a trimis o scrisoare, leit ea, încărcată de un sincer consimțământ cu tot ceea ce trăia; toate erau pe placul ei: și sfertul de oră de gimnastică matinală, și referatele, și discuțiile pe marginea acestora, și cântecele pe care le cântau cu toții în clipele de răgaz; îmi scria că acolo domnește un „spirit sănătos“; și, dintr-un exces de zel, mai adăuga, fericindu-mă cu reflecția-i personală, că în Occident revoluția nu se va mai lăsa mult așteptată.

De fapt, dacă e s-o luăm ca atare, eram de acord cu tot ce susținea Marketa, chiar și cu apropiata revoluție în Europa Occidentală; cu un singur lucru nu eram de acord: că era mulțumită și fericită, în timp ce eu mă perpeleam de dorul ei. Așa se face că am cumpărat o ilustrată și (cu intenția s-o rănesc, s-o șochez și s-o descumpănesc) i-am scris: Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvík.

ZOOM

Cineva se joacă cu viețile noastre —pare să spună Milan Kundera în primul său roman —, cineva leagă și dezleagă întâmplările în care suntem atrași cu sau fără voie, împin­gându-ne în fundături sau oferindu-ne brusc o libertate cu care nu știm ce să facem. Cineva își râde de noi, propunându-ne idealuri care se transformă irevocabil în propriul simulacru, fără a înceta totuși să ne urmărească și să ne otră­vească existența. Cineva se uită la noi necruțător, înregistrând fiecare mișcare a noastră cu o privire de gheață ce nu lasă nici o speranță. Și tocmai acest chip, redat de această privire, e cel pe care, mai presus de toate, ni-l oferă Gluma — chipul de ieri, de azi și dintotdeauna în care suntem somați să ne recunoaștem.

Milan Kundera

Gluma

(roman)

Traducere din cehă de Jean Grosu

©Humanitas Fiction  2018

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *