Milan Kundera, Cartea râsului și a uitării

Am calculat că pe planetă sunt botezate în fiece clipă două sau trei personaje fictive. De aceea, ezit întotdeauna să mă alătur acestei incomensurabile mulțimi de Ioan Botezători. Dar ce e de făcut? Sunt totuși obligat să le dau personajelor mele un nume. De data asta, ca să fie clar că eroina mea îmi aparține mie și numai mie (țin la ea mai mult decât la oricare alta), îi voi da un nume pe care nici o femeie nu l-a mai purtat vreodată: Tamina. Mi-o închipui frumoasă, înaltă, are treizeci și trei de ani și e originară din Praga.

O văd, în mintea mea, pășind pe o stradă a unui orășel de provincie din vestul Europei. Da, ați sesizat bine: îndepărtata Pragă e menționată de mine cu numele ei, în timp ce las pradă anonimatului orașul în care se desfășoară povestirea mea. Asta înseamnă încălcarea tuturor regulilor perspectivei, dar nu vă rămâne decât s-o acceptați.

Tamina lucrează ca ospătăriță într-o cafenea mică aparținând unui cuplu. Cafeneaua aduce un câștig atât de neînsemnat, încât bărbatul s-a angajat în prima slujbă ce i s-a ivit, și, în felul acesta, Tamina a obținut locul eliberat. Diferența dintre salariul de mizerie primit de patron în noul său serviciu și salariul și mai mizer primit de Tamina de la cei doi soți reprezintă modestul beneficiu al acestora.

Tamina servește clienților (nu prea mulți, sala e veșnic pe jumătate goală) cafeaua și calvadosul, apoi revine în spatele tejghelei. Pe un taburet din fața barului se află întotdeauna cineva dornic să stea cu ea la taclale. Toți o iubesc pe Tamina. Pentru că știe să asculte tot ce i se povestește.

Dar îi ascultă, oare, cu adevărat? Sau doar îi privește foarte atentă, în tăcere? Habar n-am, dar asta n-are prea multă importanță. Important e că nu-i întrerupe. ªtiți cum se-ntâmplă când două persoane stau și discută. Una vorbește, iar cealaltă îi ia vorba din gură: la fel mi s-a-ntâmplat și mie, eu…și-ncepe să sporovăiască despre sine până când prima reușește să strecoare la rândul ei: la fel mi s-a-ntâmplat și mie, eu

Fraza aceasta, la fel mi s-a-ntâmplat și mie, eu…pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înșelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violențe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi din sclavie și de ocupare prin forță a urechii adversarului. Căci toată viața omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularității Taminei stă în faptul că ea nu dorește să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanții urechii sale și nu spune niciodată: la fel mi s-a-ntâmplat și mie, eu

(…)

Această carte este în totalitatea ei un roman în formă de variațiuni. În succesiunea lor, fiecare capitol constituie o etapă diferită a unei călătorii ce duce în interiorul unei teme, în interiorul unei idei, în interiorul unei situații unice, a cărei înțelegere se pierde pentru mine în nemărginire.

E un roman despre Tamina și, din clipa în care Tamina părăsește scena, devine un roman pentru Tamina. Ea este personajul principal și principalul ascultător, toate celelalte întâmplări fiind o variațiune a propriei sale povești, ce se unesc în viața ei ca într-o oglindă.

E un roman despre râs și despre uitare, despre uitare și despre Praga, despre Praga și despre îngeri. De altfel, nu-i deloc întâmplător faptul că tânărul de la volan se numește Rafael.

Peisajul devenea din ce în ce mai pustiu, avea din ce în ce mai puțină verdeață și din ce în ce mai mult ocru, din ce în ce mai puțină iarbă și arbori și din ce în ce mai mult nisip și lut. Apoi, mașina părăsi șoseaua și o luă pe un drum îngust ce sfârșea brusc în fața unui povârniș abrupt. Tânărul opri. Coborâră. Se aflau la marginea povârnișului; sub ei, la vreo zece metri distanță, se zărea o fâșie subțire de țărm argilos și, ceva mai încolo, o apă tulbure, maronie, ce se întindea cât vedeai cu ochii.

— Unde suntem? întrebă Tamina, cu vocea sugrumată. Intenționa să-i spună lui Rafael că dorea să se întoarcă, dar nu îndrăznea: se temea de un refuz, știind că acest refuz i-ar spori neliniștea.

Se aflau la marginea povârnișului, în fața lor se vedea apa și în jurul lor nimic altceva decât argilă, o argilă moale, fără iarbă, de parcă ar fi fost acolo un loc de unde se extrage lutul. Și, într-adevăr, ceva mai încolo, se înălța o dragă părăsită. Această priveliște îi amintea Taminei de un colț al Cehiei unde lucrase soțul ei ultima oară, după ce fusese dat afară din slujbă și își găsise un post de șofer pe un buldozer, undeva la o sută de kilometri depărtare de Praga. Toată săptămâna locuia acolo într-o rulotă, iar la Praga venea numai duminica s-o vadă pe Tamina. Odată, s-a dus ea să-l vadă și s-au plimbat împreună într-un peisaj foarte asemănător celui de aici. Pe pământul lutos, umed, fără iarbă, fără arbori, apăsați de jos de culoarea ocrului gălbui, și de sus de norii grei, cenușii, pășeau unul lângă altul încălțați în cizme de cauciuc ce se înfundau în noroiul moale și alunecos. Erau singuri pe lume, cuprinși de teamă, de iubire și de grija disperată pe care și-o purtau unul altuia.

Era aceeași disperare care o cuprindea acum, dar se bucura să regăsească aici, ca prin farmec, un fragment pierdut din trecutul ei. Era o amintire dispărută cu desăvârșire, ce-i revenea pentru prima oară după atâta timp. Se gândi c-ar trebui s-o noteze în caiet! Ar ști chiar și anul exact! Simțea nevoia să-i spună tânărului că dorea să se întoarcă. Nu, n-avea dreptate când spunea că tristețea nu-i decât o formă fără conținut! Nu, nu, soțul ei trăia mereu în această tristețe, mereu viu, se rătăcise doar și ea trebuia să plece în căutarea lui. Să-l caute în lumea întreagă! Da, da! Abia acum înțelege! Cel ce vrea să-și amintească n-are voie să rămână într-un singur loc, așteptând ca amintirile să vină singure la el! Amintirile s-au risipit în lumea largă și trebuie să umbli, să le regăsești și să le faci să iasă din ascunzătoarea lor!

Asta voia să-i spună tânărului și să-i ceară s-o conducă înapoi. Dar, în clipa aceea, de jos, dinspre apă, se auzi un șuier prelung.

ZOOM

„Această carte este în totalitatea ei un roman în formă de variaţiuni. În succesiunea lor, fiecare capitol constituie o etapă diferită a unei călătorii ce duce în interiorul unei teme, în interiorul unei idei, în interiorul unei situaţii unice, a cărei înţelegere se pierde pentru mine în nemărginire.
E un roman despre Tamina şi, din clipa în care Tamina părăseşte scena, devine un roman pentru Tamina.Ea este personajul principal şi principalul ascultător, toate celelalte întâmplări fiind o variaţiune a propriei sale poveşti, ce se unesc în viaţa ei ca într-o oglindă. E un roman despre râs şi despre uitare, despre uitare şi despre Praga, despre Praga şi despre îngeri.“ – Milan Kundera

Milan Kundera

Cartea râsului și a uitării

(roman)

Traducere din cehă Mariana Vorona, revăzută Jean Grosu

©Humanitas Fiction  2018

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *