Marea istorie a ustensilelor începe cu locul în care ești zămislit și, în mod dezirabil, te stingi. Patul. I-ar fi luat puțin lui Heidegger să scrie o astfel de istorie. Dar ideea poate face, în glumă, obiectul unei cărți de autor pentru aceia care nu merg cu gândul prea departe, care rămân la lucruri și ustensile, nu la opere de artă. Patul a traversat însă un proces de democratizare. Instituția începutului de lume și a marilor amurguri a fost înlocuită cu versiunea practică, destul de „condensată”, a canapelei. Un obiect versatil, cu o istorie în spate, până la un punct, autonomă. A evoluat din vița cea mai nobilă a scaunului, a tronului regal, arăbesc, și a ajuns să fie patul extensibil al postmodernului îndrăgostit de minimalism, care face puzzle din mobilă și din design un obicei de viață, ba chiar o modă.
Mai înainte de a cuceri modernitatea, de a ajunge locul confesiunilor ivite din inconștient, obiectul de lucru al Doctorului Freud sau happy-lica pe care stau întinse, la taifas, diferite vedete care fac din divertisment Olimpul omului de secol XXI, canapeaua era parte din bucătăria romanilor. Tricliniumul, căci așa era alintată, reflecta simbolul unei societăți a claselor construite prin gen. #Rezistentă în fata mentalităților unisex, canapeaua era destinata exclusiv bărbaților, femeilor revenindu-le scaunele. Distincția masculin-feminin era, așadar, partizana societății de confort. Mai târziu, stilul mobilierului Ludovic XV va consacra locul canapelei marilor saloane, cu obligativitatea de a încadra mereu obiectul de fotolii. El începe să înscrie estetica de sufragerie a solidarității și sociabilității, a oamenilor strânși în jurul unei mese, pentru mici ceremoniale cotidiene, ceaiuri sau cafele, și astfel canapeaua ludoviciană va marca profund moda secolului al XVII-lea. Ah! Acel secol seducător, pe care mulți îl abuzează astăzi crezând că înțeleg ethosul modernității dacă s-au dumirit cu privire la unul-două nume din cultura acelui timp.
Din tronul marilor guvernatori, la bucătăria descendenților lui Caesar, canapeaua a schimbat tot felul de roluri și poziții elitiste, sfârșind prin a fi obiectul concilierii. Săraci sau bogați, purtători de anonimat sau de sânge albastru, toți au împărțit canapeaua, aflată, în timpul capitalismului înfloritor, la îndemâna burghezului și a proletarului deopotrivă. Ea capătă demnitatea obiectului popular și se pregătește de micile ecrane, care clonează emoțiile și stările de excepție ale marilor pânze. Televizorul intra în relație cu canapeaua. Cumva, relația lor păcătoasă kitschizează cinemaul, dar asta e deja o alta discuție. Din inima ei, rezemat cu capul de brațele acoperite de vreo cuvertură, care să păzească muncitorul alienat sau burghezul ostenit de atât creativitate, de tăria lemnului sau de răceală pielii, spectatorul, indiferent de clasa lui socială, își primește realitatea fabricată. Pe canapea vin senzaționalele știri, în canapea se duc dramoletele cu plânsete, sub canapea se pică de râs.
Totuși, aveți băgare de seamă! Un obiect care a trecut prin toate culorile de sânge și toate tipologiile umane, care a traversat istoria purtând, ad literam, trupuri de guvernați și de guvernatori, uneori unite de vreun păcat, de vreun amor, de vreo încercare, nu neapărat de un contract social, e unul cu o mare putere subversivă. Freud a făcut din canapea echivalentul patului slăbănogului din Capernaum. Ea ridică inconștientul, boala, visele, dorințele, pulsiunile și privilegiile nemărturisite. Strada Bergasse, numărul 19 din Viena: aici, cea mai reputată canapea a modernității i-a slujit părintelui psihanalizei aproape jumătate de secol. Câte plăceri și câtă suferință trebuie să fi purtat canapeaua lui Freud din mintea pacienților lui. Treptat, psihiatria a monopolizat ustensilul. Yalom scrie Minciuni pe canapea întrebându-se cât poate fi „păcălit, sedus, manipulat” un psihiatru „chiar în timpul ședințelor în care ar trebui să dețină controlul pacienților?” O teamă legitimă. O întrebare morală. O îngrijorare umană. Însă nu-i nimic. Canapeaua are puterea ei transistorică de a se întoarce împotrivă oamenilor susținând-i.
Astăzi, inviți pe cineva pe canapeaua cuiva și dacă acceptă, îți e clar cam cum stau lucrurile. Dacă e pe canapeaua lui Ellen DeGeneres, e o personalitate. Dacă e pe canapeaua lui Oprah, dă interviul vieții lui. Omul are greutatea celui căruia îi aparține canapeaua. Relația dintre ei, dintre proprietar și invitat, e una de oglindire. O canapea cu demnitatea ei e cea din Friends, care are portocaliul adolescenței; din Doi bărbați și jumătate, care a hrănit umorul nebun al bărbaților singuri; sau cea din Seinfeld care primește al 91-lea episod, instituind morala capitalului de familie: a păta canapeaua din sufrageria atâtor generații e un temei suficient pentru a fi dat afară din casă. În timp, canapeaua a ajuns plagiată. Ca și numele celor mai simpatice crâșme din istorie.
Indiferent de caracterul ei de originalitate, totuși, canapeaua e locul unei întâlniri. Pe orice canapea exista gazde și oaspeți. Dacă ești vizitator în casa unui prieten, atunci canapeaua își trăiește toată istoria: ești rege și muritor, ești pacient și confesor. Pe canapeaua prieteniei se poate manifesta puterea, ca pe vremea vechilor arabi, se poate mânca și rade cu gura plină, ca pe vremea romanilor, se pot spune secrete, că între prieteni, se pot urmări filme, că într-o veșnică vacanță de la viață. Dacă ești oaspete în sufrageria unui dușman declarat, poți trai cel mult antichitatea romană. Livingul devine bucătărie, locul în care tocana și minciunelele – celebrele gogoși uscate regionale – își fac imediat simțită prezența. Ei bine, dacă te duci pe canapeaua dușmanului, care te-a sporovăit pe tine și pe toți ai tai, că să vorbești despre cuvinte pe care nu le înțelege – precum dreptate, demnitate, înțelepciune, cumpătare – ajunge canapeaua, oare, să poarte un apostol al concilierii sau un musafir care a sărit tabăra, care devine prieten cu neprietenul doar pentru că împart canapeaua? Freud s-ar fi descurcat să asculte ce spun cei de pe canapea. Yalom ar fi știut să descifreze ce spun cei de pe canapea. Dar noi nu suntem nici Freud, nici Yalom. Noi luăm canapeaua ca atare. Și atunci, canapeaua devine cea care dă în vileag conștiințele. Între pat și scaun, între locul marilor începuturi și sfârșituri și locul șederilor incomode, canapeaua reușește să devină obiectul care începe și sfârșește prietenii și care face, de cele mai multe ori, ca viața de dincolo de ea – de canapea și de prietenie – să fie incomodă. Acest text este dedicat tuturor celor care nu au înțeles că o canapea, prin simplul fapt că e a cuiva, spune mai mult decât orice ar spune cei care se odihnesc deasupra ei.
