Adriana Babeți despre ”Lecturi parțiale. Librăria de nișă” (Viorel Marineasa)

O triplă vocaţie

-Adriana Babeți

Manuscrisul noii cărţi a lui Viorel Marineasa m-a uimit total, deşi aveam cel puţin trei motive care să-mi spulbere senzaţia de surpriză. Întâi, pentru că îmi erau cunoscute aproape toate textele din Lecturi parţiale. Librăria de nişă. Ba, mai mult, le chiar citisem cu creionul în mână, ca redactor la Orizont, revista unde cele mai multe au apărut lună de lună. Apoi, deoarece ştiam cât de serios, cât de documentat până la ultimul detaliu scrie despre orice episod al istoriei mici şi mari profesorul de jurnalism Marineasa. Şi, în al treilea rând, fiindcă eram încredinţată de gabaritul prozei sale, pe care nu mă satur să o iau mereu de la capăt. Însă, cu toate acestea, ceea ce se adunase între două coperţi mi-a dat senzaţia, sentimentul şi, în cele din urmă, convingerea că mă aflu în faţa unei cărţi cu totul şi cu totul noi. Care să fie explicaţia?

Răspunsul nu e simplu de dat, dar cred că, în principiu, el mă îndreaptă spre o imagine de ansamblu pe care Viorel Marineasa o recompune din fragmente, imagine care depune mărturie, într-un mod atipic, despre trecutul unei zone din România. Desigur, se pot găsi în cartea aceasta şi note de lectură, însoţite de reflecţii, şi despre lumea contemporană, despre paginile încă neclare, disputate, din trecutul recent al României şi Europei.

Dar segmentul cel mai spectaculos îmi pare a fi acela prin care Viorel Marineasa scoate la iveală, ca un revelator, o lume întreagă, despre care credeam că ştim totul, dar care ni se dezvăluie ca un mic continent, aproape necunoscut: Banatul. Ceea ce e aproape inexplicabil, deoarece există deja în rafturi o bibliotecă întreagă de banatologie, la care au trudit de decenii istoricii, geografii, sociologii, etnologii, antropologii, istoricii literari şi istoricii de artă, muzicologii şi câţi alţi specialişti.

Dar Viorel Marineasa nu face descoperiri epocale, nemaiştiute. El nu intră în arhive ca să descopere documente inedite despre Banat, nu face teren, nu iniţiază anchete, interviuri, statistici. Ci scrie pur şi simplu despre nişte oameni şi mai ales despre nişte cărţi, ale căror nume şi titluri au ajuns mai greu la lumină. Ori pur şi simplu s-au pierdut. Iar felul în care el descoperă aceste pagini şi aceste figuri îi poartă amprenta inconfundabilă. Sau marca VM. Ceea ce îl face atât de original când revizitează Banatul se datorează triplei sale vocaţii: de jurnalist, de prozator şi de istoric. Să le luăm pe rând.

Cred că, întâi de toate, trebuie să ai flerul unui om de presă ca să poţi face dintr-un mic episod, aparent nesemnificativ, pierdut prin arhive, un  evenimentde prima pagină. Or, Viorel Marineasa are o intuiţie gazetărească de zile mari când îşi alege cărţile despre care îşi compune însemnările. Sunt, în majoritate, cărţi necunoscute publicului larg, nu doar pentru că ar fi de strictă specialitate, ci şi pentru că multe au apărut la edituri mici, cu un sistem de difuzare firav. Volumele acestea nu s-au prea văzut în rafturile librăriilor, câte au mai rămas prin oraşe, şi nici prin fişierele bibliotecilor. Într-adevăr, ele fac parte dintr-un spaţiu de nişă sau, mai bine zis, de refugiu; deci un loc în care îşi dau întâlnire şi se adăpostesc membrii unei mici comunităţi. În acest caz, împătimiţii de istorie măruntă a Banatului. O istorie uitată, pe care Viorel Marineasa o readuce în prim-plan alături de autorii cărţilor care i-au ajuns sub ochi.

Iar între aceşti autori trebuie pomenit mai ales Valeriu Leu, prematur dispărut dintre noi, spre care se îndreaptă nu doar gratitudinea lui Viorel Marineasa, ci şi a noastră, a grupului de cercetători cărora istoricul reşiţean i-a descoperit fabuloasa istorie a Banatului prin lentila „istoriei mărunte” şi care, ca într-un caleidoscop, cu imaginile în permanentă mişcare, a reaşezat puzderia de mici fragmente colorate pitoresc într-un ansamblu ordonat şi plin de sens.

Dacă nu ar fi acest dar al descoperirii marii construcţii în fiecare detaliu, pe care Viorel Marineasa îl deprinde şi de la Valeriu Leu, dar îl exploatează ca un ziarist şi prozator deopotrivă, paginile despre ce s-a petrecut în Banatul secolelor trecute ar fi rămas literă moartă. Căci pe cine, în afara strictă a specialiştilor, ar mai interesa astăzi, de pildă, cum se organiza în veacul al XVIII-lea carantina la Jupalnic, pe Dunăre, la graniţa dintre otomani şi habsburgi? În doar patru pagini, însă, Viorel Marineasa stârneşte curiozitatea şi imaginaţia oricărui cititor. Pe urmele unui militar venit din Gotha, Johann Kaspar Steube, care stă nouă ani în Banat (între 1772 şi 1781) e recompusă din mici citate sugestive, înlănţuite cu vocaţie de romancier, o întreagă, nebănuită lume. Prin felul în care autodidactul Steube înregistrează ca un diletant în ale scrisului întâmplările, oamenii, întreaga atmosferă, în însemnările sale (descoperite, traduse şi editate de extraordinarul cărturar Costin Feneşan), istoria cu majusculă devine brusc palpabilă. Iar cel care îi dă contur, dar şi profunzime e Viorel Marineasa, comentând micul volum.

Nu altfel procedează el atunci când, descriind câteva studii despre regimentele grănicereşti din Banat, povesteşte cum s-a desfăşurat la Pârvova, de pildă, „războiul cartofului”. Sau cum au prins glas nemulţumirile coloniştilor din actualul rai al jazz-ului din România, Gărâna, fostul Wolfsberg, în veacul al XVIII-lea. Sau cum vajnica, semeaţa garnizoană a Timişoarei a rezistat asediului trupelor revoluţionare în 1849. Tehnica e aceeaşi. Fie că Viorel Marineasa porneşte de la un episod din propria copilărie, fie că notele de lectură demarează epic, ca într-o proză, cu o întâmplare din trecut, eşti captivat de la primele rânduri. Pentru ca apoi să fie selectate mici fragmente din acele texte puţin cunoscute, care, în mod obişnuit, nu ţi-ar fi stârnit interesul. În ultimul exemplu, cel al asediului, de pildă, e adus în faţa noastră Jurnalul ţinut de Feldmareşalul Georg v. Rukavina în aprilie-august 1849 (aşa cum apare el transcris în volumul editat de Rudolf Gräf în 2008). Şi astfel, însoţite de comentariile lui Viorel Marineasa, fragmentele prind viaţă, iar în faţa noastră se derulează ca într-un tablou vivant nu doar o pagină tensionată din vechea istorie a oraşului, ci se conturează şi perspectiva prezentă asupra acestui episod.

Dar intuiţia de jurnalist a autorului, dublată de talentul său scriitoricesc, tot nu ar explica în întregime originalitatea acestei cărţi. Nota sa distinctivă decurge şi din felul în care dinamismul ei expresiv e susţinut de un fundament solid: formaţia de cărturar autentic a lui Viorel Marineasa. El ar putea oricând scrie (şi a şi făcut-o în repetate rânduri) ca un istoric profesionist. Sau ca un sociolog ori antropolog cu diplomă. Textele lui din Lecturi parţiale. Librăria de nişă se sprijină în felul cum sunt documentate, în modul riguros al analizei şi interpretărilor pe o ştiinţă temeinică. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, nimic nu rămâne neargumentat şi neexplicat.

Numai că această severitate austeră a savantului e îmblânzită, în doze optime, de talentul său literar. Savoir şi saveur, s-ar juca francezii, mergând la originea unuia şi aceluiaşi cuvânt prin care erau desemnate cândva ştiinţa şi savoarea deopotrivă. Şi, pentru a continua jocul, de data aceasta pe sol autohton, să mai spun că, departe de a fi lecturi parţiale, fragmentele lui Viorel Marineasa dau

impresia unui tot excepţional. Şi că locul unei asemenea cărţi nu e într-o librărie de nişă, ci în acele lăcaşuri care împânzeau ţara şi care purtau numele inconfundabil şi înduioşător de Librăria noastră.

acest text reprezintă cuvântul-înainte al volumului ”Lecturi parțiale” de Viorel Marineasa, editura Universității de Vest din Timișoara, 2019. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *