A fost odată ca niciodată: toate poveştile, mai mult sau mai puţin stângace, au acelaşi început, iar istoria noastră nu poate porni decât din acest punct al amintirii ce trece în fotografia îngălbenită a nostalgiei. A fost odată ca niciodată şi totul se deschide în fereastra documentului, ca şi cum energiile dorului ar urca la suprafaţă, eliberate, parfumate, neliniştite. A fost odată ca niciodată şi culorile au, dintr-o dată, intensitatea dureroasă a celor pe care le vedem doar în vis, ieşind din cer şi inconjurându-ne. A fost odată ca niciodată şi duhurile chemate, blând, se apropie de noi, traversând graniţa delicată ce ne separă de ele: atingerea lor are dulceaţa nostalgică a brizei marine sau a vântului ce aleargă, timid, printr-o grădină de trandafiri. A fost odată ca niciodată şi scrisul se încarcă de energia mediumnică a himerelor, înălţând spre cer zmeul ce se duce spre nori, pemtru a nu se mai întoarce, una cu mişcarea anotimpurilor.
A fost odată ca niciodată un timp îndepărtat în care şcolarii româniei socialiste purtau uniformele lor groteşti ca pe nişte semne ale nobleţii revoluţionare. A fost odată un timp îndepărtat în care şcolarii româniei socialiste putea vedea culorile doar în paginile lui “Pif gadget”, de unde se iveau şi minunatele surprize ce le bucurau dimineţile. Undeva, în acest timp ce pare că nu a fost niciodată, un şcolar se află în banca cea mai din spate a clasei, citind, cuminte, o carte uriaşă,cu coperţi majestuoase, ca o pecete de poveste, cel din urmă volum din colecţia Jules Verne: de la catedră, de unde predă, mama sa îl încadrează cu privirea care impune disciplina tandră a iubirii.
A fost odată ca niciodată: peste ani şi ani, am poposit, într-o seară de iarnă, în faţa Liceului Kretzulescu. Undeva , în miezul liniştii în care era adâncit, am întrevăzut silueta mamei mele şi m-am revăzut pe mine însumi, închis, pentru totdeauna, în cutia muzicală a acestei fotografii îndepărtate. Undeva, pe acele culoare ce îmi erau atât de familiare, paşii umbrei ei se făceau simţiţi, anunţaţi de parfumul în care era învăluită. Undeva, în acel edificiu al tăcerii pe care îl contemplam, se afla ea, în pauza dintre ore, fumând alături de colegele ei, în vreme ce eu o priveam din colţul meu, nedespărţit de cartea mea.
A fost odată ca niciodată viaţa de profesoară în comunism a mamei mele. Una dintre acele vieţi de profesoară suplinitoare pentru care fiecare dintre ani nu este decât o altă încercare, una dintre acele vieţi ce nu cunoaşte tihna, pentru că tihna îi este refuzată. Una din acele vieţi care nu înseamnă decât un provizorat asemeni unui purgatoriu: orele care se cer câştigate, directorii de liceu care trebuie înfruntaţi, cu tirania lor meschină, grija care sapă în carnea sufletului cărările ce nu se mai pot şterge, aşteptarea la capătul căreia nu se afla decât o altă aşteptare. Mihaela Stanomir, născută Hărăbor, a urcat treptele acestei vieţi, fără de răgaz: suplinitorii sunt, în comunism, figuranţii a căror dispariţie nu va fi regretată de nimeni. Titularizarea le este refuzată, căci suplinitorii nu au linişte, nu au nici un liman spre care să se îndrepte.
A fost odată ca niciodată această pasiune a ei fără de care nimic nu s-ar fi înfăptuit. De pe raftul bibliotecii mele mă priveşte una dintre fotografiile ei din cei din urmă ani de profesorat: tinereţea ei neîmblânzită este acolo, după cum este acolo eleganţa fermă cu care a întâmpinat generaţii de elevi. Mihaela Stanomir, născută Hărăbor- de câte ori îi rostesc numele, revin, parcă, în acea bancă din care o contemplam, atunci când preda.
A fost odată ca niciodată şi duhul ei mă atinge, din nou, în vreme ce scriu aceste rânduri. Ordinatorul al cărui ecran se colorează cu cuvintele mele este poarta prin care ea păşeşte, adusă de dorul meu. Dragostea întinde o punte peste întinsul despărţirii şi poartă spre mine acel parfum ce nu îl pot uita. În rama viselor mele, profesoara de atunci se află la catedră. Prin ochii şcolarului care am fost o privesc ochii mei de acum. Acestei dragoste ce învinge moartea mă incredinţez, în aşteptarea revederii.
