Ne naștem în istorie, trăim în istorie și murim cu istoria de gât.Interviu exclusiv cu scriitoarea macedoneancă Lidija Dimkovska 

Interviu exclusiv cu scriitoarea macedoneancă Lidija Dimkovska de Ioana Pârvulescu

Dragă Lidija Dimkovska, ești macedoneancă și ai luat în 2013 Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Romanul premiat atunci a fost tradus recent în română, cu titlul O viață de rezervă – un titlu foarte atrăgător! – și a apărut la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj, în traducerea lui Octavian Blenchea. A câta traducere este?

O viață de rezervă este al doilea roman al meu, apărut până acum în macedoneană în patru ediții, iar după el s-a făcut și o adaptare cinematografică. Sper, să-l văd odată pe marele ecran! Înainte să fie premiat cu EUPL, romanul a luat premiul Uniunii scriitorilor din Macedonia pentru cea mai bună carte de proză a anului 2012, până acum a fost tradus și publicat în zece limbi străine și acum este în curs traducere în ucraineană și germană.

Te bucură că ai apărut în română? Și cum se face că vorbești atât de bine româna? Când ne-am întâlnit la Bruxelles aveam senzația că ești româncă!

Da, mă bucur mult! Pentru mine este cumva firesc să-mi apară cărțile mai întâi în limbile de care sunt strâns legată: bineînțeles, în macedoneană, în care scriu, pe urmă în slovenă, limba țării în care trăiesc, și în limba română, limba țarii în care am trăit și pe care am adoptat-o în așa fel încât simt că a devenit limba mea. Cu ea a venit și literatura, cultura, țara, cu toate frumusețile și problemele ei. România mă încântă și mă enervează, ca și pe cetățenii ei, niciodată nu m-am simțit ca o turistă acolo, ci ca cineva care trăiește și participă la viața țării. Mi-a rămas acel dor care este imanent omului care a plecat cu gândul că se poate întoarce oricând, măcar pentru câteva zile. Vorbesc româna de 25 de ani deja – primii șapte fiind anii petrecuți în România. Aici, am învățat mai întâi românește, pe urmă mi-am susținut doctoratul despre poetica lui Nichita Stănescu lucrând în paralel ca lector de macedoneană la Universitatea din București.

Ce mai ai în bibliotecă în raftul tău, adică în cel cu cărțile tale?   

Lidija-Dimkovska-photoȘase cărți de poezie, încă două romane, un jurnal american, o carte de proză scurtă și trei antologii pe care le-am alcătuit. Şi toate traducerile pe care le-am făcut singură din literatura română și slovenă în limba macedoneană, ca şi toate traducerile ale cărților mele în limbi diferite.

Hm, nu-ți ajunge un raft, cu siguranță! Să ne întoarcem la romanul premiat. Este excepțional. L-am citit captivată de omenescul din el, sub toate formele lui. Povestea a două surori siameze dintr-o familie necăjită, întinsă pe aproape trei decenii, din 1984, în fosta Iugoslavie, până în 2012, în actuala Macedonie. E nevoie de un curaj nebun ca să scrii despre așa ceva. Te întreb și eu ce mă întreabă pe mine elevii, când mă invită la discuții: cum ți-a venit ideea? Și cum te-ai documentat în privința siamezelor, de a ieșit totul atât de convingător?  

Ideea mi-a venit într-o noapte albă la Stockholm unde am fost la un festival de poezie: nemaiputând să dorm din cauza luminii albe de-afară, în camera de hotel, m-am uitat la un film documentar la BBC: era vorbă de două siameze, fete adulte, care aveau capetele lipite şi s-au hotărât să-și facă publică operaţia, despărțirea lor să fie filmată. Operaţia s-a terminat cu moartea amândurora, iar la sfârşit medicul care le-a operat, cel mai bun chirurg pentru așa ceva, a spus că a fost atât de şocat şi necăjit de nereuşita operaţiei că a stat ore întregi cu capul în poala soţiei lui şi a plâns în hohote. Documentarul m-a întristat şi m-a emoţionat atât de tare, încât n-am putut să-l uit săptămâni întregi: în capul meu se tot învârtea scena cu două sicrie în care au fost puse corpurile fetelor siemeze care, cum a spus jurnalistul, în sfârşit s-au despărţit şi se duceau, fiecare în sicriul ei, acasă, în satul părinţilor, ca să fie înmormântate. N-am putut nicicum să mă eliberez de tot ce-am văzut şi auzit în documentarul acela, la început plin de entuziasm şi optimism, la sfârşit ca o tragedie imensă. Am început să-mi imaginez ce ar fi fost dacă siamezele erau fete pe care le-aş ști, de pe meleagurile mele. Cum ar trăi, care le-ar fi destinul, cum le-ar fi sfârșitul? Ani de zile m-am gândit la istoria aia și, la un moment dat, pur și simplu m-am așezat și am început să scriu povestea – plasată în locurile familiare mie, cu fete de vârsta mea,  din Macedonia, cu nume învechite, Srebra și Zlata, nume care înseamnă argint și aur. Am vrut pur și simplu să povestesc despre o viață posibilă, imaginară, a două fete din generația mea, generație care a fost și macedoneană și iugoslavă, să pun personajele într-un context cunoscut de mine, într-un timp istoric și într-un loc real. Bineînțeles am cercetat dacă în Macedonia a fost vreun caz de siameze lipite, dar, cum n-a fost, am citit mult despre cazurile care existau în lume. Ca să-mi fie mai clar cum pot trăi asemenea oameni, îmi făceam desene și schițe…

Într-adevăr, romanul e foarte vizual, cum stau ele tâmplă lângă tâmplă. Îmi amintesc o expresie, când una dintre ele începe să tremure: „Srebra mă tremura și pe mine”… Sau părul lor, care pe jumătate se atinge, apoi tot ce ține de igiena lor…

Lidija-Dimkovska-RijekaTrebuia să văd cum ar trăi ele în lumea reală, ce gesturi pot face, ce manevre, cum se pot duce la toaletă, cum vor dormi, cum se vor îmbrăca. Mi se pare că am învățat un alt limbaj, specific pentru siamezele lipite, mai ales la capete, un lucru care nu este deloc simplu. Scriind linear despre copilăria și tinerețea lor petrecute la Skopje, orașul meu natal, n-am putut și n-am vrut să evit timpul real și tot ce s-a petrecut din 1984 până în 2012. Și bineînțeles că în intervalul ăsta s-au întâmplat foarte multe lucruri: Tito era deja mort, Iugoslavia stătea pe buza prăpastiei, la începutul anilor ’90 au început războaiele, băieții din generația mea, născuți în anii ’70, au fost ultimii soldați ai Armatei naționale iugoslave și dezertau sau se întorceau acasă cu traume de război. Unor prieteni ai mei armata le-a schimbat total viața: au devenit ori călugări ori poeți…

Dramaticul fir al vieții celor două surori se împletește perfect cu dramaticul fir istoric. Drama personală n-o anulează aici pe cea istorică și ce e frumos e că ele nu gândesc la fel despre istorie, cum nu gândesc la fel nici despre destinul lor. 

Scriind despre faptele istorice care se petreceau în același timp cu creșterea Zlatei și Srebrei și dorința lor să se separe cu orice preț, am realizat că și republicile din fosta Iugoslavia au vrut să se separe cu orice preț, iar fiecare separare, fie și cea mai banală lasă mereu în urmă victime. În cazul siamezelor mele, victima a fost Srebra care a murit la operație, în cazul Iugoslaviei victimele cele mai numeroase au fost în Bosnia și Herțegovina (Srebrenica și Srebra sunt într-un fel simboluri), dar și fiecare individ cinstit din fosta Iugoslavia. Tragedia n-a fost atât în separarea ca atare, ci în catastrofa pe care războaiele au lăsat-o în urma lor. Romanul atinge și situația din Europa și America, este într-un fel o oglindă paralelă: a vieţii-morţii siamezelor, ca și a vieții-morții societății și sistemului vechi, istoriei, realității, dar și umanității.

Desigur e și un subiect foarte „ofertant”. Mi-a plăcut că, narativ vorbind și din punctul de vedere al firii lor, surorile nu sunt siameze. Zlata, naratoarea, persoana I, e foarte diferită de sora ei Srebra, mai deșteaptă, mai tonică, și care ne e prezentată la persoana a III-a. Srebra e și mai implicată în istorie. Dincolo de subiectul romanului, în viața reală, pe tine te preocupă istoria?

Mi-aș fi dorit să nu mă fi preocupat atâta, dar în Balcani se poate asta oare? Noi ne naștem în istorie, trăim în istorie și murim cu istoria de gât. Din manualele de istorie am învățat despre războaie și tragedii umane, dar n-am crezut că voi trăi eu personal timpul războiului în fosta Iugoslavia. Oricum, noi din Macedonia, am avut noroc: Macedonia n-a fost direct implicată în război, dar cum am spus, dintre soldații Armatei Naționale Iugoslave au fost şi băieţi care au fost puși în situația de a lupta de partea Serbiei, mulți nevrând asta, și împotriva oamenilor care voiau să iasă din Iugoslavia, nimic altceva. Am văzut refugiați care veneau din Bosnia și Croația la noi, noi oricum n-am simțit războiul atât de tare pe pielea noastră – cel mai rău a fost în Bosnia și Herțegovina unde oamenii mureau ca pe bandă rulantă. Când s-a întâmplat genocidul din Srebreniţa, în iulie 1995, am fost în prima mea vacanță în Macedonia, după ce am stat un an în România. Când m-am întors în România poetul român Marian Drăghici a scris un poem nemaipomenit numit Lunetistul, pe care l-am tradus și publicat în macedoneană: a fost unul dintre puținele texte literare românești care tratau situația din fosta Iugoslavie. Da, istoria mă preocupă și, în orice scriu, nu pot să trec cu vederea faptele istorice, de aceea literatura mea oscilează mereu între documentar și ficțional, vorbește despre un anume timp și un anume loc. Istoriile noastre personale ca microcosmos se petrec în contextul istoriei colective ca macrocosmos. Nu sunt escapistă, mai degrabă țin foarte mult la confruntarea cu mine, cu lumea, cu ceilalți.

Romanul e și o călătorie pe harta lumii, din Skopje la Londra, din Belgrad în Statele Unite și o comparație între ele, din care rezultă, cumva, că oamenii sunt la fel peste tot, cu bunele și mai ales relele lor. Ai fost în toate locurile astea înainte de a scrie?

Bineînțeles: Skopje este orașul meu natal, la Londra m-am dus cu o bursă pentru o lună ca să pot cunoaște orașul și ca să pot cerceta chiar pentru romanul meu – am vizitat toate locurile care sunt prezente în roman, m-am documentat și n-am improvizat nimic din ce a fost relevant și important pentru povestea din roman. În Statele Unite am fost de mai multe ori, am vizitat şi verificat totul şi cu celelate toponime. În proza, care în cazul meu este mereu pusă într-un anume timp și spațiu, deci are toponime concrete, mereu sunt atentă să nu improvizez geografic: dacă spitatul din Londra, unde se petrece operația siamezelor, e la capătul orașului și într-acolo duce o linie de metrou anume, nu poate în roman să fie plasat în centrul orașului, unde duce altă linie de metrou. Dar e interesant și amuzant pentru mine că în cazul orașului Skopje, cartierul în care se întâmplă majoritatea evenimentelor din roman, este confundat de unii critici și cititori cu un complet alt cartier decât cel la care m-am gândit. Asta înseamnă că mai mult decât de la construcție și infrastructură, recunoașterea provine de la amintirea geoculturală, de la arhitectura emoțională. De aceea cititorii romanului se pot ușor identifica cu personajele din roman, parcă au trăit cu ei în același tip și în același loc.

Traducerea romanului O viață de rezervă e foarte bună, pare o carte scrisă în română. Ți-ai revăzut-o? Ți-a revăzut-o cumva soțul tău, traducătorul Aleš Mustar, și el vorbitor de română? Ce experiențe ai avut cu traducerile acestui roman?

Am revăzut-o și am avut foarte puține intervenții pentru că și eu consider că e foarte bună. Traducerea romanului în română este foarte specială pentru mine, deoarece a dovedit zicala cu elevul care-și depășește dascălul. De ce? Pentru că traducătorul meu, Octavian Blenchea, mi-a fost student când am predat limba macedoneana la lectoratul deschis la Facultatea de Limbi Străine, la București, la sfârșitului anilor ’90. Octavian a fost cel mai bun student de al meu la lectoratul de limba macedoneană, un băiat foarte inteligent, curios și deschis spre o limbă străină precum macedoneana și dornic de a cunoaște literatura și cultura macedoneană. Deja de-atunci încerca să traducă texte din literatura macedoneană, iar pe urmă, mutat în Canada, a tradus romanul Sora lui Freud a lui Goce Smilevski, iar acum romanul meu O viață de rezervă și urmează să traducă și alt roman al meu, Camera ascunsă, care va apărea la anul la editura Minerva, într-o ediție foarte frumos îngrijită, de literatură europeană. Octavian Blenchea e el însuși un poet foarte bun, deși încă fără o carte publicată, și, cunoscând bine situația geopolitică și culturală nu numai macedoneană, dar și a fostei Iugoslavii, a reușit să traducă romanul în așa fel încât de fapt l-a rescris, recreat în română, ceea ce pentru mine înseamnă nivelul cel mai înalt al unei traduceri.

În 2018 ne-am întâlnit din nou la Premiile Uniunii Europene, de fapt la concursul internațional de proză scurtă dedicat doar premianților din ultimii zece ani și unde ai luat Premiul Pentru Moștenire Culturală, cu un minunat fragment dintr-o carte la care scriai. Despre ce e vorba?

Da, m-am bucurat foarte mult că am fost premiate amândouă: povestirea ta ficțională despre Monica Lovinescu m-a încântat deja înainte de acordarea premiilor. Povestirea mea a fost de fapt un ciclu de povestiri foarte scurte cu titlul Când am plecat din Karl Liebknecht, acum deja traduse și publicate în limba română la Poesis Internaţional. Între timp, în Macedonia a apărut și cartea mea cu același titlu care conține 27 de povestiri, mai scurte sau mai lungi, toate legate de toponimul care poartă numele lui Karl Liebknecht, amicul și colaboratorul Rozei Luxemburg, cu care a fost împreună și ucis. La Skopje am locuit pe strada Karl Liebknecht și m-am mirat mult când am fost prima data la Berlin și am văzut că acolo există și pod și o stradă care se numesc la fel, pe urmă și la Leipzig, de unde este de fapt Karl Liebknecht. Cercetând unde mai există stradă sau alt toponim care poartă numele lui Karl Liebknecht, am descoperit că în mai mult de 100 de locuri, cel mai des în Federația Rusă, la Ucraina, Bielorusia, Moldova, Bulgaria, Polonia, dar și în Germania, Franța, România, Austria, etc.  O dată m-am gândit ce haios ar fi să se adune cetățenii care trăiesc pe strada sau într-un alt loc cu numele de Karl Liebknecht, ce interesant ar fi să auzi povestirile celor care au trăit odată într-un loc cu numele Karl Liebknecht, dar din diferite cauze s-au mutat sau vor să se mute sau într-un alt fel sunt legați de acest toponim. Am verificat toate toponimele, m-am documentat bine și am început să scriu povestirile: le-am încadrat în evenimente istorice reale, dar personajele le-am inventat, sunt în totalmente fictive.  În felul acesta poveștile din Când am plecat din Karl Liebknecht  se petrec pe douăzeci de străzi, în două licee, un stadion, un sat, o piață a orașului și o fabrică, toate purtând numele Karl Liebknecht. Acestea au loc în țări din întreaga lume, în Italia, România, Polonia, Germania, Slovenia, Elveția, Franța, Austria, Albania, Olanda, Rusia, SUA, Japonia, Republica Sud-Africa, Rwanda, Estonia, Marea Britanie, Ucraina, Croația, Grecia și Republica Cehă.  Cum a spus critica macedoneană,  în carte sunt prezente destinele tinerilor și bătrânilor, norocoșilor și nefericiților, celor îndrăgostiți și celor singuri, bolnavilor și sănătoșilor, insultaților și lăudaților, viilor și morților, personaje marcate de dificultăți identitare, azil, relocare, plecare, evadare, trecerea frontierei, problemele Europei contemporane etc. Unele povestiri cred că au potențial de monodramă sau monolog, toate fiind scrise la persoană întâi. E prima  mea carte de proză scurtă, o experiență cu totul deosebită, pe care cred că o s-o mai repet în viitor.

Ce înseamnă pentru tine Premiul EUPL?

Lidija-DimkovskaPremiul Uniunii Europene pentru literatura pentru romanul meu O viață de rezervă a devenit mult mai important atunci când au început ofertele pentru traducere și publicarea nu numai a romanului premiat, dar și a altor cărți de ale mele, în diferite limbi și la diverse edituri, când un scenarist talentat din Macedonia a făcut adaptarea cinematografică a romanului, dar, oricum, nici un premiu nu este mai important decât cititorii – ei sunt premiul cel mai bun. Decernarea ca atare mi-a rămas în minte ca un eveniment foarte stresant: amândouă am luat premiul în anul 2013, și, dacă ții minte am fost pusă într-o situație neașteptată: să ţin un discurs cumva politic. Mai întâi, când am ajuns la Bruxelles eram deja foarte răcită, așa că în camera de hotel îmi tot făceam  ceaiuri, unul după altul, tremurăm de febră și de oboseală, iar la repetiția pe care am avut-o înainte de decernare, doamna care se ocupa de protocol, când a venit rândul meu a strigat: Fosta Republica Iugoslavă Macedonia!, un lucru care m-a scos din sărite pentru că, deși țara mea formal a fost recunoscută cu numele ăsta bizar, oricum, la nici un alt eveniment și festival literar din lume niciodată nimeni nu m-a prezentat în modul ăsta, și nu m-a identificat cu numele acesta artificial al țării mele. Seara, când a fost decernarea, răgușită, tremurând de frig și cu temperatură ridicată, în loc să mă bucur de premiu spunând câteva vorbe bune, m-am simțit obligată să țin un discurs politic despre numele ţării mele. Nu îmi pare rău, dar după ce s-a terminat totul, nu mi-a rămas decât să-mi vindec bronșita. Ca să glumesc, EUPL m-a îmbolnăvit.

Oricum, cred ca ideea cu decernarea premiilor EU este foarte bună, mai ales pentru literaturile noastre, care nu prea ies în evidentă pe harta lumii, dar mi se pare că este deja o inflație cu premiații, în fiecare an premiul primit de 12 scriitori, ceea ce înseamnă că există deja aproape 120 de câștigători ai premiului, un lucru prea mare pentru piața de carte din Europa. Personal, cred ca premiul ar trebui oferit la cel mult trei scriitori pe an, ca să rămână prestigios și să poată cu adevărat să deschida ușa cărților acestora în lumea editorială. Am impresie că editurile europene s-au săturat cumva sau în curând se vor sătura de cărțile premiate.

Să sperăm că nu – și o spun de dragul celor care vor veni. Editurile profită și ele când traduc cărți premiate, pentru că au o finanțare de la UE. Iar acum, de dragul cititorilor revistei LaPunkt, să închei cu o întrebare despre „noi”. Citești literatură română? Și dacă da, ce scriitori îți plac?

Citesc foarte mult literatură română. Fiecare vizită în România a mea sau a soțului meu (Aleš Mustar, poet și singurul traducător al literaturii române în limba slovenă, care și-a dat doctoratul în dramaturgia lui Marin Sorescu și Teodor Mazilu) înseamnă și o grămadă de cărți cumpărate. Uneori autorii români ne trimit și singuri cărțile, uneori primim și câte ceva de la editurile române. În momentul de față așteptăm cu nerăbdare câteva cărți de la editura Cartier din Chișinău, iar între ele pe mine mă interesează în mod deosebit Un secol de poezie românăscrisă de femei, pe care abia aștept s-o citesc. Pe 13 ianuarie sunt invitată la Universitatea din Ljubljana să vorbesc despre literatura română contemporană, cu accent pe cărțile deja traduse în slovenă de Aleš. Întâlnirea este organizată pentru toți studenții universității interesați de cultura română, nu numai pentru cei care urmează cursurile lectoratului de limba română. Mă bucur că voi putea să le vorbesc și să-i fac să se ducă la biblioteca și să împrumute cărțile traduse în slovenă ale unor autori și autoare precum Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Florin Lăzărescu, Bogdan Suceavă, Dumitru Țepeneag, Filip Florian, Liliana Corobca, Octavian Soviany, Dan Coman, Dan Lungu, și bineînţeles, romanul tău, draga Ioana, Viața începe vineri. De asemenea pot să le prezint antologia prozei scurte Povestiri din România care a apărut în slovenă cu autori precum Răzvan Petrescu, Petre Barbu, Constantin Abăluță, Doina Ruști, Lucian Dan Teodorovici și alții, dar nu o să ratez prilejul să vorbesc şi despre Nichita Stănescu sau Angela Marinescu etc., etc. Ca să-i enumăr pe toţi poeții mei români preferați mi-ar trebui cel puțin cinci pagini. Recent am postat pe Facebook un poem de Tudor Arghezi în traducerea mea în macedoneană, Niciodată toamna…, și lumea a receptat-o atât de bine, încât m-am gândit: iată-l pe Arghezi în lumea digitală, atât de contemporan cu noi!

Ce frumos! Și ce bine pentru literatura română că există oameni ca tine! Nu pot decât, pur și simplu, să-ți mulțumesc.

Literatura română e atât de bogată, iar pentru mine personal una dintre cele mai bune din Europa. Odată cu limba română, pe care am învățat-o cel mai repede dintre toate celelalte limbi străine pe care le vorbesc, am primit automat în dar și o literatură întreagă – mai mult decât asta nici n-am putut să visez!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *