De la curator la ministru; între terminare și definitivare

Am mai scris despre unele momente bizare precum cel în care am fost anunțați de o agenție media că „la campionatul… România a obținut trei medalii, ambele la dublu” – pe modelul „cei patru evangheliști erau trei: Luca și Matei” – ; de iertat jurnalistul în cauză atâta timp cât în DEX aflăm că în Republica Romană conducerea supremă o aveau cei doi consuli care „erau trei magistrați”. Dacă e aproape firesc să se întâmple așa când ziariștii sportivi se  ocupă mai mult de anchete cu iz juridic cu care nu au nimic în comun ca pregătire, rămâne însă un semn interogativ în legătură cu cei care redactează un dicționar academic…

Aproape uluitor, către tulburător, e faptul că atunci când vine vorba de drumuri, de inaugurări pe bucățele,  conștient sau (mai degrabă) nu, se vorbește și se scrie corect. Remarcabilă apariția noii puteri pe ecrane în legătură cu aproape eterna problemă a drumurilor din Țară (șosele de mare viteză, autostrăzi de foarte mare viteză, ca proiect); ușor intrigant rămâne doar faptul că demnitarul care a abordat cu aplomb baritonal amintita problemă națională, a fost însuși o vreme ceea ce romanii în Imperiu numeau curator viarum, iar noi azi ministru al transporturilor; desigur fără să fi inaugurat vreo felie sau bucățică de autostradă sau ceva în regim de… Dacă înaltul funcționar imperial era foarte vigilent monitorizat de fisc și ca termen de execuție, curatorii noștri politici nu au asemenea probleme; de subliniat însă că drumurile romane, Viae Romanae, erau contractate de armată și nu de dubioase firme contestatare; că se fura și atunci e un adevăr, dar se făcea în așa fel încât drumul să fie gata la timp, mai ales că toate erau considerate pe bună dreptate obiective strategice și nu politice. Nefiind angajat în vreo clică electorală, curator viarum, de regulă inginer de drumuri și poduri, își vedea de treabă și cu riscul de a fi sacrificat în caz de delapidare nu neapărat în folosul lui.

Revenind la oile noastre dorite asfaltate, nu cu lână, trebuie să amintesc că, spre pildă, la despanglicarea sfertului de centură a Timișoarei (atâta a și rămas…), s-a afirmat că „a fost terminată o pătrime din…”; iritarea șoferistică a atins cote superlative când peste puțin timp a fost închis; sfertul, adică, auzindu-se sudalma interogativă „cum… au spus nesimțiții ăia că e terminată???”.

Desigur că nici drumarii, nici politicienii noștri nu au mari cunoștințe de română, darămite de latină dar, în ciuda acestui fapt, involuntar nu au mințit nici atunci, nici acum, pentru că una e a termina, iar altceva  a definitiva. Cu inconștientă prudență ni se promit mereu drumuri terminate; și e bine așa, adică în concordanță cu realitatea.

A termina (prin fr.) duce la latinescul terminare cu înțelesul de a pune hotar, a delimita, din aceeași rădăcină cu terminus (capăt, hotar) și termen (piatră de hotar, delimitare între două spații); spre deosebire de el, definire (din aceeași rădăcină e definitivus), ce duce la finis (sfârșit absolut), înseamnă a sfârși cu totul, a… definitiva, ceva după care nu mai pot urma adăugiri, „retușuri”; așa cum după un hotar, sau o piatră de hotar, urmează ceva, tot astfel și un drum autohton terminat și inaugurat, presupune reluarea lui oricând pentru simplul motiv că e bucățit, în timp ce definitivarea ar însemna, probabil, un DRUM ROMAN, de neimaginat însă la urmașii carpato – danubiano – pontici.

În esență deci, atât declarativ cu periodicitate electorală, cât și faptic – ceva mai rar – avem într-adevăr fragmente și drumuri terminate, dar niciodată definitivate; până la urmă și acesta e un aspect pozitiv la scara istoriei căci nu ne paște pericolul de a fi „huliți” precum romanii – ca să citez capodopera lui Blaga –  că n-am făcut decât drumuri.

           

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *