Ceasornicarul

Înconjurat de piulițe, șuruburi, foarfeci, pensete, lupe, curele, brățări, cadrane, obiecte  de tot felul, pendule mici și mari, ceasornicarul pare desprins din alt timp. Cu ochelari imenși, care-i acoperă toată fața, reface traseul acelor cu o finețe și precizie greu de imaginat. Când schimbă bateria, la ceasurile mai vechi, trage adânc aer în piept. Își ține respirația. Corpul îi devine ușor, ca ora care se detașează de altă oră, discret. Măsoară distanța dintre tăcere și axul bine definit al timpului în veșnică mișcare.

Nu vorbește. Se uită uneori lung la brațul clientului. Caută-ntr-o cutie imensă o curea. Pe scaun, atârnă un jerseu. Peste, un prosop moale, cu care șterge ușor sticla rotundă a ceasului inert. Nu e conectat la internet și nu poartă ceas. Viața lui e căutare în măruntaiele timpului. Îl potrivește. Mută fărâme din el. Răstoarnă clepsidra. O ia de la capăt (cu aceeași răbdare). Își mulțumește clienții fără să facă uz de talentul său. Meseria lui nu mai are căutare. Ce va fi peste douăzeci de ani? Probabil că lumea va renunța la ceasuri. Nu se întreabă ce va face atunci. Inima lui bate cu putere. Pe marginea cadranului, degetele răscolesc nemurirea cu vârful unui ac.

Se aud clopotele. E trecut de miezul zilei. În fața catedralei, tineri zgomotoși își fac selfie-uri cu telefonul mobil. Ceasornicarul îi vede prin geamul îngust și tulbure al chioșcului pe care-l împarte cu încă doi colegi. TIC-TAC. TIC-TAC. Zbârnâie clopoțelul de la intrare. Un client bătrân își scoate tacticos ceasul de la încheietura mâinii. Fața ceasornicarului se luminează instantaneu. ”Îl am de la străbunicul…” Desenează un cerc, de mai multe ori, cu degetele, pe suprafața lucioasă a obiectului proaspăt descoperit. ”Da, se vede, e un ceas rar…” Surâde.

”Bunicul meu l-a găsit în tren, la întoarcerea acasă. Se oprise la 11:53, într-una din zilele acelui război. Cred că a fost într-o duminică.” Avea cadranul spart. Pe albul din interior, fire de praf și-o minusculă gâză răstignită. L-a ținut ani în șir în sertarul dulapului din sufragerie. Nu știa cui îi aparține. Persoana care l-a pierdut putea fi învățător sau simplu tipograf. Ori un general de armată, un tip sever, care-și îndemna soldații să-i urmeze exemplul. Nici nu și-a dat seama, probabil, când îi căzuse din buzunar.

Ceasornicarul l-a examinat minute în șir, fascinat. Îl ținea, grijuliu și puțin adus de spate, sub lupă: ”Așa cum mi-am imaginat, e din aur masiv. Și lanțul. Nu oricine își permitea un astfel de ceas. Poate că fericitul purtător al acestei bijuterii a fost un domn bogat, care a făcut războiul.” O bijuterie care ticăia și atunci, impasibil și sec. TIC-TAC. TIC-TAC.

Pe poarta principală a timpului costeliv, care se lasă demontat și reasamblat, intră un alt client. Nu-l observă nimeni. O pisică albă trece, chiar acum, printre picioarele ceasornicarului. Sare pe scaun. Nu doboară nimic. Privește cu ochi fosforescenți, de o candoare înșelătoare, ceasul care a biruit două războaie mondiale.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *