Rolul politic al animalelor (patrupede) în spațiul electoral carpato – danubiano – pontic

De-a dreptul intrigant dar iterativ un anumit fenomen se petrece aproape de fiecare dată când Țara e în febra campaniei electorale; indiferent de nivel. 

Dacă l-ai întreba pe un cetățean oarecare, deci posibil turmentat, sau nu, care e legătura dintre moartea accidentală pe o șosea a unui urs carpatin și destituirea unui prefect – al județului în care a decedat Moș Martin – fie s-ar trezi,  nedumerit cu totul, fie s-ar suspecta pe sine de ebrietate; sau pe cel care îl întreabă. Dar avem de-a face cu o anumită tradiție deja; nu neapărat în privința destituirii, cum s-a întâmplat recent, ci referitor la prezența animalelor patrupede în fenomenul electoral național, după cum urmează; oarecum cronologic și selectiv să urmărim întâmplările precedente celei amintite mai sus. 

Cu vreo trei zile înainte de alegeri, într-o campanie furtunoasă ca toate celelalte din ultimii 30 de ani, telejurnalul național ne informa cu necesară gravitate și autoritate familial –ministerială, că într-un județ din sud-estul Țării, sau pe undeva pe acolo, au apărut lupii. Vedem turme de oi care pasc într-o specifică liniște arhaică și câțiva păcurari (ciobani, oieri… cum doriți) care încep să răcnească precum pe un șantier „Mă, lupu!”, apoi „Mă, n-auzi, lupu”, fără a fi clar însă pe care dintre co-ciobani  îl chema așa, căci nici măcar urmă de canid înfometat prin partea locului, în ciuda prezenței programatice a televiziunii naționale în zonă. 

Cu specifica autoritate vidă dată de omnisciența mediatică și mișcând  ușor din cap spre a ne transmite îngrijorarea la nivel național (ce ne facem dacă lupii atacă și în ziua alegerilor???), prezentatoarea trage o concluzie de o prostie direct proporțională cu raza de acoperire  a postului respectiv: „În trei zile o haită de lupi a mâncat cinci sute de oi”. Spre deosebire de gașca umană care într-adevăr devorează până la vomă, umplându-și și buzunarele și luând la pachet, haita de lupi consumă doar strictul necesar supraviețuirii decente. De altfel, și în aceasta constă admirabila demnitate a comunității canide comparativ cu lipsa ei la omnivorele bipede și (presupus) raționale. Chiar de s-ar fi nimerit acolo un congres al lupilor din România (fie și preelectoral, avându-și și ei ierarhia, respectată însă…) și tot nu ar fi murit cinci sute de oi în câteva zile. 

Evident poporul elector a intrat în panică până când candidații, deplin conștienți de rolul lor liniștitor, soporific chiar, în colaborare cu Asociația Vânătorilor a rezolvat problema; desigur erau infestați cu rabie; lupii, nu bipezii. S-a adeverit și atunci că mai greșesc și clasicii în sensul că nu „omul este pentru om ca lupul” ci „omul este pentru lup ca omul”. Regretabilă atitudinea față de un patruped al marii  întemeieri, dacă ne gândim la generoasa lupoaică, mama adoptivă a gemenilor Romulus și Remus. Până și barbarii daci venerau canidele până într-acolo încât se credeau daoi, lupi. Dar ce nu face politica pentru victorie? Ignoră și originile. Nu pot să uit că, după repunerea în drepturi a grupului statuar din centrul urbei (era cadou de la Benitto Musolini) am fost întrebat, în noul mileniu, de un grup juvenil: „E cumva o cățea care crește doi bebeluși?”.  Era deja evident efectul bătăii de joc la adresa studiului latinei și nu numai.

Următoarea campanie a stat sub semnul tulburării provocate de moartea unor concetățeni sfâșiați de câini maidanezi prin capitală dar și în alte zone ale Țării.  S-au dat urgent decizii guvernamentale specificându-se obligativitatea botniței; la patrupezi desigur, deși la câte imbecilități s-au debitat atât de către politicieni cât și de subspecia „Cuțu- cuțu”,  parcă nu strica să se procedeze precum în romanul lui Zaharia Stancu (culegătorilor de struguri li s-au pus botnițe ca să nu se înfrupte); amendați au fost câțiva bătrâni ieșiți la plimbare cu micile potăi pentru ale căror boturi turtite  nu se găsea „divaisul” necesar.

O altă campanie, stând din nou sub semnul disprețului față de animalul marii întemeieri a vizat redirecționarea privirii electorale dinspre candidați înspre porci; marea  epidemie de pestă porcină, devenită africană chiar și la noi, a fost gestionată cu rezultate discutabile. Au fost sacrificați mistreți, ca vectori inconștienți ai morbului, dar și îndrăgitele suine din curțile și crescătoriile cetățenilor mai puțin răsăriți, existând totuși suspiciunea că ne-a făcut-o și cineva din Uniune; s-a adeverit că pentru noi, românii, „nu-i pasăre ca porcul”, mai ales că zburătoarele au fost sever rărite cu puțin timp înainte  în urma gripei aviare. Suspect fusese atunci și faptul că o severă carantină le interzicea cetățenilor să treacă dintr-o zonă în alta a capitalei, dar cloțele se plimbau nestingherite pe la suratele și cocoșii din vecini. Spre deosebire de ura disprețuitoare manifestată înainte față de lupi, de data aceasta imensul regret pentru sacrificarea suinelor a înviat parcă gena noastră latină, romană, amintindu-ne, fie și în subconștient de Marea Scroafă Albă, Alba Longa, cu mulți purcei, pe al cărei loc de alăptare s-a ridicat prima așezare din care, cum genial spune Poetul, se trag „zidurile înaltei Rome”.  Procesul electoral s-a desfășurat conform așteptărilor; unora.

A venit și rândul urșilor, numeroși și hămesiți; primul vinovat pentru supranumericitatea lor este evident Nicolae Ceaușescu; dar, cum el a avut soarta lupilor (probabil) turbați, iar campania electorală e contemporană, trebuie găsiți vinovați (încă) viabili; de remarcat că de data aceasta, oricâtă excitație le este indusă politico-mediatic cetățenilor, în afara istericilor de serviciu  parcă lumea are alte probleme decât agonia unui urs. Ca atare vinovatul trebuie să fie din tabăra adversă noii puteri. Poate de data aceasta asistăm la o reușită și cu șeful situațiilor de urgență, deși instituția pe care o coordonează exemplar de atâția ani, nu are în competență soarta patrupedelor. A apărut însă indirect și ratus, șobo adică, astfel că o deratizare fatală omului poate genera noi destituiri.

Ce este mai mult decât suspect în toate aceste demențiale întâmplări e faptul că în nici o campanie electorală  nu s-a pus problema cetățenilor violați, uciși, bătuți și a făptuitorilor care se plimbă liberi așteptând probabil ziua votului când vor putea să cânte „mulțumim din inimă partidului!”. 

Recent spunea un cetățean pe un ton neutru: „viața unui om nu valorează nimic la noi…”; aș corecta: „Viața unui om nu valorează nimic în Europa”. Soluția? Să fii urs, că schimbi și prefecții. Poate și pe alții, dacă nu te calcă mașina.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *