Poezia cu 107 ferestre

Costel Stancu trăiește la Reșița, un oraș din vestul țării, centru siderurgic, odinioară. Scrie poezie de când se știe. A traversat momente de cumpănă în viață. Întâlnirea cu limita l-a îndreptat spre o poetică a dialogului frust cu divinitatea, cu Celălalt. Și-a exersat cu ușurință penița, atât în forme fixe, cât și-n versul alb. Hoțul de ferestre este un volum alcătuit din 107 poezii fără titlu. Lectura nu e, astfel, din start ghidată, urmând firul prim, propus de autor, acea intenție auctorială, acea cheie de lectură care stă-n orice titlu, ci e una care presupune o prindere-pierdere în semantica întregului. Poemele curg unele dintr-altele, ca un râu de munte care-și urmează cursul, firesc. Pot fi permutate și nu va fi grav dacă, la final, numărul nu-ți mai iese la socoteală. O iei de la capăt, umil cititor.

Textele adunate în acest volum, apărut la Editura MIRADOR din Arad, în 2019, comunică printr-o undă de poeticitate autentică. Aș numi-o insulară, pentru că se manifestă asemenea spațiilor închise, delimitate de alte spații similare, într-o dinamică a obsesivelor suprapuneri semantice. Această carte, dedicată lui Toteuniki, misterios personaj feminin din mitologia japoneză, vine după o antologie de autor, Ochiul din palmă (apărut în 2017, la aceeași editură), care părea să-l îndepărteze pe poet, pentru o vreme, din peisajul literaturii actuale. Orice antologie e asemenea unei staționări îndelungi într-o gară. Nu știm când va sosi următorul tren și nici spre ce destinație se va urni. Hoțul de ferestre, care poate fi, ne sugerează poetul, și de biciclete (fără roți) sau de cai, este o metaforă pentru multitudinea de forme sub care poezia își combină, neîncetat, tiparele și nuanțele.

Multe poeme par a fi scrise într-o stare de spirit ivită din intensa contemplare a focului orbitor din șemineu. Altfel spus, iarna e anotimpul predilect, în care se revine în forță la poetica spațiului închis. Însemnele ei, sub o formă sau alta, reapar.”Ninge” mult în cartea de poezie scrisă de Costel Stancu. Manuscrisele, comparate cu fulgii de zăpadă, își dezvăluie caracterul intrigant, metamorfotic, efemer. Iarna devine, prin urmare, timp al poveștii, prin excelență.

Costel Stancu povestește, iar clapeta poeziei se deschide și se-nchide ca ochii lui Toteuniki sub evantaiul colorat. Fiecare poem, fereastră cu flori de gheață ori afișată împăcare cu sine, se consumă într-o cvasi smerenie, într-o ”liniște de ceasornicărie”, bruiată, pe alocuri, de frisonul derutant al fricii care-i macină pe dinăuntru pe muritori și-i leagă mai puternic, cu fire invizibile, de Dumnezeu: ”Ninge alb-negru. Ca în televizoarele vechi./Eu tac. Tu alergi și rîzi nebunește. Rîsul tău/seamănă cu scîrțîitul unei viori în mîinile/unui clovn.” (p. 25); ”(…). Ninge alb, ninge negru,/ninge fără nici o culoare. Ninge ca în/mulțimea vidă. În inima omului de zăpadă/arde o lumînare.” (p. 64); ”o liniște de toboșar încătușat plutește/peste oraș cad fulgi de zăpadă manuscrise” (p. 68); ”iarna când m-ai părăsit ninsese/mai mult decît de obicei săriseră/în aer morile cerului și ca în/esenin zăpada avea clopoței” (p. 72); ”Asta e dragostea, o gîză iarna!” (p. 97). E un calm în rostire neverosimil, un îndemn la o meditație prelungă, răbdătoare. Ce înțelegem prin moarte? Cum ne raportăm la ea? Tonurile grave, ultimative, uneori, construiesc figuri armonioase, tăcute, ca fumul ce iese, la ceas de seară, din horn.

Apropierea de fiorul biblic e frapantă, epidermică. O, Doamne, atât de uzitata formulă de angajare în retorica rugăciunii creștine, e un laitmotiv, subtext și, aproape, aș îndrăzni să spun, pretext al cărții. Simbolurile biblice revin în vers, mărturie a unui dialog neîntrerupt cu veșnicia: Hristos, mărul, peștele, șarpele, Raiul. De asemenea, acel generic Mi-e teamă, liant, vibrație a sinelui care unește cioburile ființării. Prin strigătul neputincios, Mi-e teamă, viața se uită-n oglindă, iar inima, cu ticăit cu tot, se mută, neputincioasă,-n Dincolo. E meritul fricii care ne dă târcoale, pisică nemuritoare, la pândă, cu clopoței: ”Trăiesc în mine însumi cu teamă,/ca într-un oraș interzis. Mă ascund în locuri unde/nici mie nu mi-ar trece prin gînd să mă caut.” (p. 96); ”Mi-e teamă de clipa cînd nu te voi mai iubi,/cum hoțului de cai îi este frică să nu le crească aripi/înainte de răsărit.” (p. 109).

Hoțul de ferestre e un volum al introspecției, la timp de iarnă. Autorul pecetluiește discursul, adesea, în note aforistice. Lama gândului reflectat în poezie decupează versuri memorabile: ”Ce e viața/dacă nu o arvunire a morții?” (p. 5); ”numai cuvîntul poate urni/piatra ce acoperă intrarea în mormînt.” (p. 17); ”Abia acum înțeleg că omul/e un ocnaș căruia Dumnezeu/îi aruncă cheile să se elibereze,/însă el, orgolios, i le dă înapoi/continuînd să sape – în taină? –/un tunel către nicăieri.” (p. 28); ”De diavol te poți lepăda. De singurătate, nu./(…)/Foaia albă de hîrtie nu e ea însăși/o singurătate cu două fețe?” (p. 37); ”Peștele desenat/are, întotdeauna,/un singur ochi.” (p. 41); ”Inima mea/– un pește/adăpostit,/pe timpul furtunii,/în năvodul lui Dumnezeu –” (p. 45); ”Viața?//Un film proiectat,/la nesfîrșit,/pe ecranul/unui cinematograf/plutitor.” (p. 53); ”timpul e un cerșetor cu buzunarele găurite!” (p. 57). Această poeticitate insulară mă face să cred că nu e exclus ca, în viitor, Costel Stancu să se gândească și la o astfel de formă de exprimare: aforismul. În cele 107 poeme din Hoțul de ferestre stă cuibărit, ca piesa rară în sertarul colecționarului, câte-un spațiu de acest soi, de concentrare-n cugetare.

Toate aceste insule aforistice redau, în poezia de azi a lui Costel Stancu, o discursivitate aparte, atât de simplă și, totodată, complexă-n apele ei limpezi. E o fereastră prin care lumina pătrunde intactă, netulburată de nori. Cine e, în acest context, hoțul de ferestre? Nimeni nu va putea răspunde cu exactitate, căci jocul cu lumini și umbre, tensiunea iscată de oscilarea între reflexiv și transparență flagrantă există: ”Sufletul meu nu e hoț de ferestre./El doar le ia și le duce în cer, să fie/curățate și trimise înapoi pe pămînt./Știe că dacă taină nu e, nimic nu e!” (p. 87). Hoțul de ferestre e cel care fură lumina, viața, iubirea. Sau nu e nimic.

Și-n poemele care vorbesc despre iubire, aceeași răceală constatativă, amar-confesivă, lucid-instigatoare de sensuri: ”Odată am iubit o femeie./Un braț de paie umede, sufletul ei./Zadarnic mă chinuiam să le aprind./Neputincios era focul, ca ghearele/pisicii pe un acoperiș din sticlă.” (p. 40); ”Inima mea nu negociază cînd iubește./Doar tace. Tăcerea ei e albă ca făină.” (47).

Poemele scurte câștigă la capitolul retenție de expresivitate. În concentrarea materialului poetic, în restrângerea lui în cuibul acelei poeticități insulare, pe care am pomenit-o în rândurile de mai sus, se adună puterea acelor texte. La pagina 21, un poem întreg încearcă să stabilizeze fluctuanta semantică a morții: ”Moartea? O momeală mișcată/cînd în sus, cînd în jos/de un pește nehotărât despre care/se spune că l-ar fi precedat pe Hristos./O ancoră ce-și ține răsuflarea cînd e aruncată/pe fundul mării, în toiul furtunii;/un cuvînt al cărui înțeles/sunt în măsură să-l știe doar unii./O plasă de siguranță îndepărtată,/cu mișcări ca focul de treze,/înaintea saltului mortal prin care trapezistul/vrea (a cîta oară?) să se reinventeze./Moartea? O fetiță căreia i se face milă/de omul de zăpadă din curte. Și, vai!/Se repede să împartă cu el, bucuroasă,/ceșcuța ei, fierbinte, de ceai.”. Sau, într-alt loc, cu aceeași raportare la moarte: ”Moartea/e fata urîtă/pe care n-o invită/nimeni la dans/în seara balului.” (p. 79).

Costel Stancu creează teritorii de poeticitate extremă, în care se simte protejat și din care nu mai poate (sau nu mai vrea) să se extragă, să evadeze, teritorii în care se baricadează și din care contemplă calm și înțelept, realitatea plurifațetată. Se poate vorbi, în acest sens, de caracterul insular al poeziei lui. Ca-ntr-un teatru de marionete, personajele sunt strunite de o mână iscusită. Unele n-au, încă, tăiat cordonul ombilical. Altele, cu centrul de greutate în zona buricului, trăiesc într-un echilibru precar. Buric e, de altfel, un lexem repetat în textele cuprinse în acest volum, centru al corporalității, al întâlnirii dintre pământ și cer: ”Tac. Îmi fac semnul crucii. Fiecare/poartă un drăcușor în buric, îmi spunea/mama pe vremea cînd încă mai credeam/că sîngele prințeselor e albastru.” (p. 43); ”Privești înăuntru: ochii tăi – doi tîlhari răstigniți/pe crucea ferestrei. Miroase a buric rupt cu dinții.” (p. 69). Cititorul, la primul impuls, culege din poeme, ca dintr-o grădină, acele plante pe care le recunoaște ușor. Pe celelalte, ca pe buruieni, simte nevoia să le ocolească. Dar se întâmplă un lucru bizar. Poemele te atrag ca-n pădurea amazoniană și, la o altă lectură, firul lor se toarce altfel, iar plantele căzute-n dizgrație dobândesc alt statut. E poezia metamorfozei, subtilă renunțare la ceea ce a fost.

Aproape că nu e poem care să nu-nceapă cu o referire la persoana care scrie, la poet. De fapt, definițiile date poetului nu sunt puține. Fiecare poem e o fereastră deschisă spre înțelegerea celuilalt, a poetului: ”apropiați-vă ușor nu răniți poetul sufletul său/e o grădină aflată mereu în calea norului de lăcuste” (p. 11); ”O sferă rostogolită până la înstrăinarea/de propria-i formă – poetul.” (p. 13); În atare context, nici tendința spre dedublare nu poate fi ignorată. Mărturie stă un alt poem retras în tușe de aforism: ”Eu și Celălalt./Doi berbeci/care își dispută,/pînă la moarte,/nimicul/dintre coarne.” (p. 101). Oglinda, un alt simbol mult vehiculat, devine mediul prin care cele două entități își răsfrâng, acum, la maturitate, substanța, una-ntr-alta. Poetul e un alergător de cursă lungă, cu toată ființa prins în atotputernicia și, la polul opus, fulguranța cuvintelor: ”ești încă treaz te crezi poet dumnezeu n-a/bătut nici un cui te întrebi retoric aprioric/meteoric yorik hopa se întîmplă ceva trebuie/să o iei din loc să alergi desculț cît mai departe/să îți ajungi din urmă imaginația” (p. 60).

Putem să privim Hoțul de ferestre ca pe o carte de poezie-dialog cu sine, cu femeia iubită (carnal ori doar platonic) sau cu Cel de Sus. Mesajul fiind foarte puternic, textul e (supra)încărcat cu metafore fabuloase (îmi asum folosirea acestui determinant). Costel Stancu, aflat la al 14-lea volum de poezie, trăiește la cote foarte înalte, cultivă versuri de reținut, unicat, piese de colecție. Acestea pot fi extrase din poeme și studiate ca niște zone poetice autonome, generatoare de poeticitate. Nimic artificial, nimic gratuit, nimic lăsat la voia întâmplării, în acest fel de a scrie poezie. Costel Stancu face parte din specia, atât de rară, a poeților care nu se îndepărtează de vers niciodată. Ființa lor e zidită-n cuvinte prin care circulă, reinventându-se mereu, poezia.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *